lundi 15 décembre 2014

Zidire politicii întemeiată pe firia omului

Ionică Tăutul

Început la 1 octomvrie 1827

Cap. I.
Idee opştiască de politică

Cuvîntul politică este grecesc şi vine de la polis (oraş); el, după alcătuiria grammaticiască, ar însămna a oraşului) căci în adivăr, în republicile cele vechi, poate şi în cele mai noî, oraşul de capital făce mai tot dricul grijilor ocărmuirii. Cu toate aceste, supt acest cuvînt să înţălegi meşteşugul de a ocărmui statul (ţara).
Trebuinţile fiiştecăruia stat să pot asămăna cu trebuinţile fiieştecăriia casă particulamice, care au necontenite aduciri atît înlăuntrul ei, cu casnicii, cît şi pre dinafară, cu megieşii. însă trebuinţile unii casă sînt prisne, puţine şi de o mică întindere, în vremi ce ale statului sînt amestecate, multe şi întinsă. Di aceia, aceia ce este pentru o casă buna iconomie, pentru un stat este politica, care cuprinde pe amîndoî aceste fcliuri de aduciri a lui, ca doî ramuri a aceluiaş copaci.
Interesul unui stat este suma interesurilor tuturor lăcuitorilor ce el cuprinde. Acesta să chiamă şi interesul opştesc, înţăles numai pentru acel stat.
Deci, un stat are aduciri cătră alt stat, sau cătră mai multe, cînd are trebuinţă a sprijini despre dînsîle, sau a isprăvi cu dînsîle, ori interesul său, şi atunce are pentru regulă pravelile ce sînt osăbit adunate supt titlu: dritul oamenilor (droit des gens) ; ori interesul ce va fi avînd unul sau mai mulţi din lăcuitorii săi, cu unul sau mai mulţi din lăcuitorii altor staturi, şi atunce are pentru regulă pravilile staturilor.
Acest fel sînt aducirile pre dinafară, şi aciastă ramură face singură materiia unii ştiinţi deosăbite ce să numeşte diplomatica.
Aducirile pre dinlăuntru fac materiia ocărmuirii dinnăuntru a fiiştecăruia stat, care cuprinde învîrtirile a tot feliul de aduciri ce pot ave: oamenii cu lucrurile, un om cu altul, un om cu toţi, ori cu o parte din toţi, un om cu ocărmuiria, ori toţi sau o parte din toţi cu ocărmuiria. Aciastă materie, avînd pentru pravăţi ce cît să poate mai bună pitrecire a opştimii, este ramura ce mai groasă a copaciului politicesc, care şi slujăşti de timilie ciialalte. Pravilile ei sînt de multe feliuri, încît mai fiiştecare stat are osăbite pravilile sale. Şi sînt multe, pentru că şi aciastă ramură însuş să înpărţăşte în altele!
Iată, pe diasupra, ce înbrăţoşază politica. Aciastă ştiinţă mai vechi, poate, decît toate celelalte, pentru că — ţiindu-să de organizaţiia ce firiască a omului — au trebuit, negreşit, să să înciapă totodată cu soţietatia. N-au fost mai noro­cită decît altile, întru a fi aşăzată dint<r>-untăi pi temeiurile unii sănătoasă theorii. Ci, precum, lungă vremi, oamenii au măsurat pămîntul păn-a nu le trece prin cuget ce mai proastă figură a gheometriei; precum, lungă vremi, ei au murit ori s-au însănătoşat cu mîncaria a feliuri de erburi, păn-a nu le afla puteria, păn-a nu lua cele dintâi cunoştinţi a doftoriei şi a himiei, asămine lungă vremi au fost ocăr- muitori şi ocărmuiţi păn-a nu cerceta pentru ce sînt şi, pe ce temeiuri trebui să fie. Lungă vreme, vecurile au presă­rat globul cu jărişti de înpărăţii, şi au grămădit ţandure de scaune şi de schiptruri, păn-a nu cerceta oamenii pe ce răzoară trebuesc a fi sprijinite, şi cu ce chipuri pot fi cru­ţate de povîmire. Dar, adivărul este că aciastă cercetare este una din cele mai grele, şi nu poci păşi înnainte, fără a po­meni ideia ce înnaltă a unui scriitor nou: „Ştiinţa de a ocărmui oamenii", zice el, „este o mare mai fără fund şi fără ţărmuri, pre care Platon au cutezat să o măsoare întăi, însă el au fost departe de a-i pute face harta; şi pen­tru a-i însămna întocma toate stîncile, cine ştie dacă nu tre­buesc triizăci de vecuri de călătorie şi, poate, de furtuni".
În adivăr, omul şi politica sînt ca doî fiinţi deosăbite care, prin agiutoriul filosofiei, una pre alta să agiută a să deplini. însă, dacă este dat omului a veni vreodată la desăvîrşire, făr-îndoială, el nu va agiunge acolo decît cu paşi de logoş şi pipăind toate puncturile dipărtării.
Precum isprava politicii trebui a fi bună pitrecire a omu­lui ; precum toate ştiinţile şi meşteşugurile privesc la a lui trebuinţi, urmiază că politica are trebuinţă de ştiinţa prinţipurilor, de nu a tuturora, măcar a unora, şi de ştiinţa a să sluji de toate. Aciasta, negreşit, înţelege Platon, cînd au zis: „Atunci vor fi fericite noroadile, cînd filosofii vor înpărăţi, ori înpăraţii vor fi filosofi".
Acesta este un adivăr mare în theorie, dar noi vom vide, în cursul aceştii cărţi, că este din numărul acelora care nu sînt totdiauna putincioasă. Cu toate aceste, de vremi ce politica este pentru om, şi trebuincioasă fiinţii lui, urmiază că ia trebui să fie născută din a lui fire. De vremi ce a ei pravăţ este a lui bună pitrecire, apoi, pentru ca să-i fie şi isprava potrivită, urmiază că ia trebui să fie zidită pe firia omului. Şi de vremi ce omul nu poate fi fericit decît numai atunce cînd să află bine cu toate lucrurile cătră care are aduciri, urmiază că politica trebui să fie unită cu glasul pravililor celor nestrămutate a firii, cărora omul nu să poate înprotivi nepedepsit.
Di aceia, în politică, cunoştinţa pravililor firii şi cunoş­tinţa firii omului, este cel întăi punct de purcedire, ce dintâi temelie a zidirii.

Cap. 2-le

Pravilile firii

Adesăori, dialecturile rămîn în urma ştiinţilor, şi dintr- aciasta curge că multe cuvinte, după construcţiia grammaticiască, ar însămna un lucru şi, după obicinuinţă, însămniază ori mai multe, ori vreun altul deosăbit. Unul din asămine cuvinte, în limba noastră, este fire, scurtat din cuvîntul fiire, enfinitif a verbului neregulat este. El ar în­sămna estiria, adecă lucrăria de a fi. Drept acelaş cuvînt în limba greciască este physis, tras din verbul phyo, care însămniază sădire, rodire, creştire, zămislire, naştire. în limba latiniască este natura, tras din verbul________ , care însămniază naştire. Negreşit, şi în alte limbi acest cuvînt nu poate ave decît o asămine ghenealoghie.
Din toate aceste să înţălege uşor că cuvîntul firia pliacă a însămna lucrare ce să vedi înlăuntrul lucrurilor, precum, de pildă, înlăuntrul unui sad spre a încolţi, a răsări, a creşte, a rodi şi într-un cuvînt a fi aceia ce este el.
Acest cuvînt în vro limbă vechi, căriia au urmat şi celelalte, au eşit de bună samă din ce dintâi luare aminte ce omul au făcut asupra lucrurilor. însă, cînd, mai în urmă, omul mai luminat au mai poftorit a lui luări aminte şi au giudecat că dacă creştiria, de pildă a sadului, este o lucrare, lucraria este ori de la sine, ori pricinuită; că, de este de la sine, ia este o putinţă; de este pricinuită, pricinuitorul este putinţa. Atunce, fără a mai adăogi alt cuvînt, au dat nu- mile de fire, la putinţa lucrătoare ori pricinuitoare. Cînd, în sfîrşit, filologhiia au cunoscut că cu voinţa aciiaş putinţi să face creştiria sadului, cu a căriia s-au făcut şi să ocărmueşte lumia, cu toate că, pentru numile acei putinţi, fiiştecare limbă ave cuvinte deosăbite, precum theos, deus, dieu,____, bog, Dumnezău, n-am supărat nimica a-i lăsa şi numile firia, obicinuit păn-atunce a i să da pentru lucrările cele în parte dinlăuntrul lucrurilor. Şi, pentru că creştirea sadului ori lucraria ce să face înlăunt<r>ul lui, spre a fi ceia ce el este, s-au numit dint<r>-untăi fire, acest cuvînt s-au opştit şi, după analoghie, s-au dat lucrării ce este înlăuntru a toată lumia, spre a fi ceia ce ia este. De la aciasta, acest cuvînt uşor au trecut a însămna şi însuş pe toată lumia materielnică, adecă soarele, pămîntul, luna, stelile, şi toate lucrurile lor,
Franţezii dau acestui cuvînt, în limba lor nature, piste doîzăci de însămnări. Noi încă, în obicinuinţa limbii noastre, îl luăm supt multe înţălegiri. întrebuinţăm totodată şi pre cuvîntul natură. Cu toate aceste, aice, după cele ce am luat sama mai sus, ne vom mărgini a-1 lua în a lui trei drepte şi mari însămnări. Şi acest fel, supt cuvîntul fire înţălegim:
1-  i. pre Dumnezău însuş, adecă pre ace putere care au făcut lumia, o însufleţăşti şi o mişcă; putere care este o fiinţă osăbită de lume, precum sufletul este o fiinţă osăbită de trup; şi într-aciastă înţălegire zicem: firia (adecă Dum­nezău) n-au făcut nitnică în zadar; firia (adecă Dumnezău) revarsă darurile şi bogăţiile sale pretutindine;
2-   le. pre toată lumia materielnică, adecă pre toate lu­crurile ceriului şi a păn întului; s' înt'-aciastă înţălegire zicem: Dumnezău este făcătoriul şi stăpînul firii, adecă Dumnezău au făcut toate aceste lucruri şi le stăpîneşte; zicem frumusăţa firii, adecă frumusăţa ce aflăm în privelişte tuturor acestor lucruri ;
3-    le. pre lucrările cele în parte, pre care putinţa ce însu- flăţăşte lume face în fiiştecare fiinţă; precum, de pildă, este o lucrare a acestii putinţi, ca iarba să criască. Deci, într- aciastă înţălegire zicem: firia erbii este a creşte. Aceste lucrări, date odată pentru totdiauna la fiiştecare fiinţă, de cătră putinţa făcătoare a lumii, să numesc şi însuşiri (idiotetes). Deci şi zicem: fire (adecă însuşire) peştelui este a trăi în apă, firia (însuşiria) crocodilului este a fi amfibiu, firia (însuşiria) omului este a fi soţial.
Însă este luat sama că şi aceste lucrări urmiază după oareşcare pravile statornice şi opşteşti; precum, de pildă, deşi este firia sadului a creşte, creştire lui, însă, cere pămînt cuviincios la feliul lui, cere aer, căldura soarelui, umezeală. Pre toate aceste le cere în măsuri hotărîte şi cînd le are în- tocma, creştire lui să lucriază în toată înlesnire, în vreme şi în deplinătate hotărîtă de fire la fiieştecare fel. Cînd vre- mia sau mai multe dintr-aceste nu vor fi în măsura ce să cuvine feliului acelui sad, ori cînd vor trece piste măsură creştire sadului va fi smintită, cu atîta mai mult cu cît mă­sura va fi stricată. Cînd vreunul va lipsi cu totul, lucrare creşterii nici să va începe. Deci, iată însuş lucrările firii supusă la pravile. Aceste pravili nu pot fi alt lucru decît nişte aduciri (scheseis, rapports) statornice şi trebuincioasă atît între Dumnezău şi lucrurile ce au zidit, cît şi între lu­cruri însuş. Căci, în adivăr, precum au zis-o Monteschiiu: „Dumnezău are aducire cu lumia, ca un ziditor şi păstrător (ţiitor) al ei. Pravilile după care el au zidit sînt aceliaş după care şi păstriază. El lucriază după acele pravili, pentru că le cunoaşte. El cunoaşte pentru că li-au făcut. El li-au făcut, pentru că ele au aduciri cu a sa înţălepciuni şi a sa putere". Lucrurile, asămine, au feliuri de aduciri între dînsîle, aduciri cursă toate din aducirile cele mari ce Dumnezău are cu lumia.
Aşadar, sînt aduciri între Dumnezău ca un ziditor şi păstrător, şi între lucrurile ce au zidit şi păstriază. Sînt mii de feliuri de aduciri între lucruri însuş, între oameni, între oameni şi faptele lor, şi sînt încă aduciri între aduciri însuş.
Toate aceste pravili sau aduciri statornice, trebuincioasă şi nedizlipite de fire lucrurilor, sînt aceia ce să chiamă pravilile firii.
Deci, noi am luat sama că creştire sadului este o ispravă (efet, effet, apotelesma) a pravililor, ce noi am lămurit mai sus că să numesc pravilile firii. De multe ori, după mi­lioane de îngiugări (combinaisons, syzeuxeis) a lucrurilor firii, aceste isprăvi să fac pravile la rîndul lor. Precum, de pildă, greutaţiia (gravitation, barytes) este o pravilă după care apa trage a căde de sus în gios, deci aciastă tragire a apii este o ispravă a greutaţiei. Tragiria apei iarăş este o pravilă, cînd după dînsa rîurile îş eu cursul şi matca lor; deci, cursul şi matca rîurilor este o ispravă a tragirii apei.
Şi acest fel este o pravilă a firii, ca soarele să lumineză faţa globului, să versă asupra lui lumina şi găldura <sic>, ca căldura, lucrînd asupra apei, să facă aburi, ca aceşti aburi, rădicaţi sus în aer, să să prifacă în ploae sau zăpadă, care să înnoiască apele izvoarîlor şi a nurilor. Este o pravilă a firii ca apa să-ş caute cumpăna; ca ia să fie mai gre decît aerul; ca toate trupurile ce sînt pre pămînt să tragă cătră dînsul; ca para (focului) să tragă în sus; ca focul să dezor- ganisască (să disfacă) sadurile şi vietăţile; ca aerul să fie trebuincios la viiaţa unora din vietăţi şi pre altele să le strîce, precum pre peşti; ca apa asămine să fie trebuincioa­să la viiaţa unora şi pre altele să le înnece; ca mîzga unora din saduri şi unile din mineraluri să supire organile vie­tăţilor şi să le strice viiaţa. Şi, acest fel, de o mulţime de alte lucrări a firii.
Cînd, supt cuvîntul fire, înţălegim pre toată lume, ori lucrările în parte ce sînt în toată lume şi în fiiştecare din lu­crurile lumii; cînd ştim că a toată lume, a fiiştecăruia lu­cru, a fiiştecăriia lucrări a lucrurilor, făcătoriul şi rînduitoriul este fiinţa ce mare şi neştiută pre care în limba noastră numim Dumnezău, urmiază că cuvîntul pravilile firii însămniază pravilile pre care Dumnezău însuş au pus şi au rînduit, pentru ca după dînsîle să urmeză toate lucrurile ce i-au plă­cut a zidi. Aşadar, urmiază încă că pravilile firii trebui să fie cele mai desăvîrşite din toate pravilile. Căci, dacă toate lucrurile, cîte au eşit din mîna acestui mare pricinuitor a firii, au desăvîrşiria lor, cu cît mai vîrtos trebui să fie desă­vîrşite pravilile care hotărăsc fiinţa şi mersul acestor lucruri!
Este adivărat că omul, căruia ziditoriul au dăruit putinţa de a să pricepe, încet-încet, cu vreme, în lucrurile cele înnalte a firii, n-au putut să răzbată păn-acum decît pre puţin în tainile ei, cu toată dişteptaria ce au luat în cursul vecurilor, negreşit, cunoştinţa lui are un hotar păn-la care îi este dat să agiungă; negreşit, că ia încă n-au agiuns acolo păn-acum. Dar, poate ave cineva îndoială că, piste acel hotar, stăpîniria firii trebui să fi avînd încă o întindire, cine ştie de cîtă mărime?
Negreşit, pravilile firii nu sînt, nici vor fi, cu amăruntul ştiute, decît numai de a lor legiuitor! Negreşit, codicul lor nu este deşchis decît numai înnainte lui! Cu toate aceste, omul, pre cît îi este dat a pricepe, pre cît au putut străbate păn-acum, au luat sama:
1-   i. că pravilile firii au haractiruri potrivite cu a lor înnălţime, căci ele sînt:
vecinice şi opşteşti, în toată vremia şi în tot locul;
totdiauna aceliaş şi neprifăcute;
nedizlipite de fiinţa lucrurilor şi neapărat trebuitoare lor pentru a fi,
Precum, de pildă, ori în ce vreme şi ori în ce loc de este apa, ia este acolo cu toate pravilile ei;
2-   le. că pravilile firii au în sine însuş chizăşiia păzirii lor, prin aceia că ele răsplătesc păziria, ori pedepsăsc călcaria, cu măsura cu care vor fi păzite ori călcate.
Precum, de pildă, o vietate pomăzuită de fire a nu trăi în apă, ci numai a să adăpa de dînsa, dacă nu va be cînd prin dureria sătii organul ei o va înştiinţa că are trebuinţă de apă, ia va sîmţi un rău; dacă nu va be încă cu di-a lungul, ia va muri. Iată pedeapsa! Dacă va be atîta cît îi trebueşte, organul ei va lua o învoişăre, o întărire; ia va sîmţi o plă­cere. Iată răsplătiria! Dacă va be piste măsură, ia va sîmţi un rău; dacă, în sfârşit, va be piste cît îi poate ridica organul, ia să va înneca, va muri, Iată pedeapsa!
3-   le. că pravilile firii au un pravăţ hotărît spre care privesc. Acest pravăţ este păstraria a toată lumia, din care curge păstraria fiiştecăruia lucru în parte, pe cîtă vremi este dat fiiştecăruia lucru a ţine, Şi în adivăr, fiiria (l’existence) lucrurilor fără păstrare ar fi dezzicere.
4-   le. că pravilile firii au pentru temei opştesc aceia ce să numeşte ecvilibru (equilibre, adecă o cumpănă de puteri), care sprijineşte păstraria lucrurilor măcar de şi sînt alcă­tuite de părţi eteroghene (adecă părţi de deosăbite materii- protivnice una altiia); precum, de pildă, apa este protiv, nică focului, şi, cu toate aceste, toate trupurile au părţi de apă şi părţi de foc, încît, negreşit, dacă pravilile firii n-ar ţine înlăuntrul lucrurilor, pe cîtă vremi le este dat a trăi, un echilibru, adecă o cumpănă de puteri, fiiştecare lucru ar conteni de a fi totodată cînd ar şi începe a fi. Pentru că, lipsind cumpăna, ar fi o putere mai multă şi diaceia mai tare decît alta, ar birui-o, şi ar strica alcătuiria trupului; încît, precum firiia lucrurilor fără păstrare ar fi o dezzicere, asămine ar fi o dezzicere păstraria fără echilibru. Lucrurile fiziceşti nu sînt vecinice, fiiştecare are o viiaţă mai mult sau mai puţin lungă, deci moartea fiziciască a unui lucru nu este altă, decît, înlăuntru lui, lipsa echilibrului, cum şi smintiala echilibrului îi este boala.
Luătoriul aminte, pretutindine în tabla firii, este lovit de aceste adivăruri, fie că va face lucrurilor o cercetare în parte, păn-la cel mai mic, fie că va lua sama totului lor, la un loc. în urmăriria acestor pravile, sufletul lui pretutin­dine să înnalţă a să mira de dătătoriul lor, cu atîta mai mult cu cît mintia lui pretutindine află stîlpii lui Iraclis(—). El găsăşte acelaş haractir, acelaş pravăţ şi acelaş temei a pravililor firii, şi într-o mică frunză şi în toată adunăria lucrurilor lumii. Frunza este o mică mahină care, după oareşcare lucrări a pravililor firii, are începutul ei, viiaţa şi sfîrşitul. După aceliaş pravile, ia are în sîne răzoară şi canaluri mihaniceşti, prin care mîzga, căldura, aerul, ume­zeala, trec din punct în punct, cu o cumpănă măsurată de puteri, ca să slujască la a ei păstrare pe cîtă vreme îi este dat a ţine. Smintiască-să aciastă cumpănă şi, negreşit, ia va ţine mai puţin. Lumia toată, asămine, nu este decît o mahină mare. Soarile are mergători înpregiurul lui pe pla- nite şi pe comiţi. Unile din planite au înpregiurul lor pe a lor sateliţi, precum pămîntul pre lună. Theoriia luminii şi aduciria ei cu dipărtaria, ne dovideşte că fiişte<care> din celelalte stele este un soare care, făr-îndoială, nefiind făcut în zadar, are înpregiurul lui asămine pe a lui planete şi a lui comiţi. Telescopul, arătîndu-ne şi alte stele la care n-a- giunge slăbăciune ochilor noştri, mărturisăşte totodată pe a lui însuş slăbăciune de a nu pute agiunge la cele ce pot să mai fie încă. Iată mărime mahinii lumii! Ia au avut începutul, are viiaţa; va ave, nigreşit, şi sfîrşitul! Ia, oricît de mare de este, urmiază aceloraş pravile a firii, a cărora pravăţul este păstraria şi temeiul, cumpăna (echilibru). Pre­cum, de pildă, în sistema planeterâ a soarelui nostru, fiişte- care din planite şi din comiţi să văd trăgîndu-să spre soare, pentru că nu să dipărtează de dînsul; şi, totodată, înpingîndu- să de soare, pentru că nu să apropie mai mult. Asămine, sateliţii cătră planitile lor. Deci, iată o cumpănă de puteri, un echilibru de tragire şi de înpingire, pentru ca nici una să nu-ş piardă măsura dipărtării ce îi este orînduită, dipărtare care merge în analoghiia mărimii trupului fiiştecă- riia, negreşit şi în analoghiia căldurii ce fiiştecare poate ţine, ori de cîtă fiiştecare poate ave trebuinţă. Fiiştecare apoi are un drum hotărît, înpregiurul soarelui, şi sateliţii înpregiurul planitilor lor, pe care îl păzesc întocma şi îl fac în vremi hotărîte; deci iată încă o cumpănă socotită şi chipzuită pentru a nu să lovi una cu alta. O asămine cum­pănă este păzită, negreşit, şi între sistemele planetare, care orice mişcări de vor fi avînd, nu să văd, nici grămădindu-să mai mult între dînsîle, nici răşcherîndu-să. Acest echilibru, această cumpănă de puteri, ţine păstraria aceştii mahine mari, pe a căriia răzoară le ştie numai arhitectul ei. Lipsască aciastă cumpănă, şi mahina va căde în hrentuire.
Acest fel, pravilile firii sînt pretutindine aceliaşi şi neprifăcute; acest fel, luătoriul aminte, pretutindine, în toa­te lucrurile, găsăşte a lor lucrare, a lor înplinire. Ele lucriază deopotrivă asupra lucrurilor fiziceşti, şi osăbiria nu este decît numai într-aciasta, că fiinţile neînsufleţite şi nemiş­cătoare sînt numai pătimitoare supt pravilile firii, în vremi ce acele însufleţite şi mişcătoare sînt totodată şi pătimitoare şi lucrătoare.
Fiinţile neînsufleţite şi nemişcătoare nu au voinţă, di a­ceia ele nici calcă vreodată pravilile firii de care spînzură. Ci, nemişcate din locul în care să află, ele să par că aştiaptă îndestularia tuturor trebuinţilor lor de la sîngură lucraria acestor pravile. Acest fel, o mică ghindă, avînd în sine sămînţa (le germe, plodul) de a fi odată stejar, îndată ce este în pămînt priincios ei, pravilile firii o înlesnesc a încol­ţi, a răsări, a creşte, a întinde ramurile în aer şi în pămînt.
viţile rădăcinii, într-un cuvînt, o înlesnesc a să face mlădiţă. Trebuinţa aceştii mlădiţi este a fi hrănită, pentru ca să criască, să să îngroaşă şi să să facă copaci. Deci, pravilile firii, făcînd ca prin ramuri să lucreză asupra ei aerul şi căl­dura, săvîrşesc un fel de sorbire care trage din pămînt, prin viţile rădăcinii, în mîzgă, hrana ce îi este trebuincioasă, şi o face să triacă, din punct în punct, prin toate părţile copaciului. Aşa pravilile firii lucriază, fără a fi călcate ori înprotivite, în toate fiinţile neînsufleţite şi nemişcătoare. Aşa în fiiştecare minut ele săvîrşăsc milioane de feliuri de lucrări, care în tot ciasul sînt nişte mari minuni la ochii celui înţălept, şi care nici trag luaria aminte a omului prost, nu că doar este deprins cu a lor privelişte, precum au zis-o mulţi, ci pentru că duhul nu-i învăţat a pricepe ce-i rînduiala.
Fiinţile însufleţite şi mişcătoare sînt pătimitoare supt pravilile firii, într-aceia că aceste pravili lucriază a lor ză­misliri, naştiri şi creştiri, într-un cuvînt, pentru că printr-însîle ele sînt aceia ce sînt. Şi sînt lucrătoare, prin aceia că ele, avînd mişcaria au voinţă, şi, precum firia s-au mulţămit numai a vărsa asupra pămîntului tot ce poate sluji la a lor trebuinţi, este lăsat la dînsîle a căuta să-ş îndestuleze trebuinţile. De un chip cît, cerbul de pildă, făcut de fire aceia ce el este, nu este hrănit de fire, precum copaciul, şăzînd într-un loc şi întrînd într-însul hrana ca de la sine; ci hrana lui fiind presărată asupra pămîntului, este lăsat la dînsul a mergi să o găsască.
Noi am zis mai sus că fiinţile neînsufleţite şi nemişcă­toare nu au voinţa, şi că de aceia ele nu calcă niciodată pra­vilile firii de care ele spînzură. Cu acest cuvînt am lăsat a să înţălege că fiinţile ce au voinţă pot să le calce. Deci, aciasta ne rămîne a lămuri.
La fiinţile însufleţite, mişcaria, fără o voinţă slobodă, ar fi o dezzicire; căci la ce ar pute să slujască, unii fiinţi, mişcaria, dacă ea n-ar ave în sîne voinţa de a o întrebuinţa ? Voinţa, dar, în fiinţile cele însufleţite poronceşte mişcării.
Deci, fiindcă foarte ades ele să văd călcînd pravilile firii, negreşit, aciastă călcare n-ar ave loc, dacă ele n-ar ave miş­care. Şi, fiindcă mişcaria este poroncită de voinţă, urmiază că voinţa, slobodă şi adesăori supusă rătăcirii este aceia care povăţueşte la călcaria lor.
Fiinţile însufleţite şi mişcătoare pre pămînt să înpart în multe clasuri. Fiind, însă, că noî, aice, nu ne trebueşte altă decît numai a le lua sama după măsura voinţii ce ele au opşteşte, noi le vom înpărţi în doî mari clasuri, din care supt cel întăi vom cuprinde pre omenire, şi supt cel de al doie pre toate celelalte vietăţi mişcătoare.
N-avem trebuinţă aice a hotărî dacă voinţa omului şi aceia a dobitocului sînt tot de o fire ori nu. Aceia, însă, ce fiiştecine poate lua sama în tot minutul, şi pe care nimine nu poate tăgădui, este că voinţa omului îi cu mult mai întinsă decît a dobitoacelor, şi cu atîta mai lucrătoare, cu cît — precum vom vide înnainte — este stîmită de lucrările gîndului.

Cap. 4
Moralul

Toate mărturisăsc aceia ce noi am zis în capul rămas, că omul pre pămînt trăeşte totodată în doî lumi deosăbite: în lumia fiziciască şi în lume înţălegătoare, şi că aciastă îndoită stare a lui este hotărîtă de fire şi tipărită în a lui organizaţie.
în adivăr, din feliuri de îngiugări a elementurilor ce noi am luat sama că sînt înlăuntrul omului, să nasc într-însul feliuri de plecări, santimenturi şi patimi, din care, deşi pot fi unile aplecate la lucruri materielnice în aducirile ci el are cu lumia fiziciască, toate, însă, sînt pri­mitoare de lucruri înţălesă numai cu gîndul, toate întră în aducirile ce el are cu lumia înţălegătoare, şi este mai vîrtos aice, într-acest theatru întins, că ele fac rola ce mai însămnată. Precum, de pildă, din îngiugaria iubirii de sine, cu simţirile (vestitori a binelui şi răului fizicesc) să naşte aceia ce de opşte să chiamă iubiria şi ura. Şi sfera acestora să măreşte cu atîta mai mult, cu cît ele întră în îngiugare cu plecările cele fireşti a omului şi cu lucrările gîndului lui, de un chip cît el nu să mărgineşti numai întru a iubi o mîn- care dulce, o învălitură călduroasă, lucruri materielnice a lumii fiziceşti. El să întinde a iubi lauda, numile cel bun, cinste, lucruri nematerielnice, neapipăite, neapucate de dîn- sul,. decît numai cu gîndul, într-un cuvînt, lucruri a lumii înţelegătoare. Omul încă nu stă acole, el nu să mulţămeşte a le şti, a le auzi di-a dreptul, ci el, în Paris, în London, în Amsterdam, pofteşte să le audă răsunând de la Pekin, de la Benares, de la Goa, de la Macao. El nu urăşte numai o mîncare amară, ci află amărăciune şi în clevetire, în difăi- mare, în hulă; şi aceste nu-1 lovesc numai di-a dreptul; el le sîmte, să otrăvăşte de dînsîle, de la un pol la altul. Şi acest fel poate lua orişicine sama aducirilor ci omul are cu lumia înţălegătoare, prin iubiria de avuţie, destăpînire (philarchia), de ştiinţă, de disfătare, prin smerenie şi mîndrie, prin cumpătare şi trufie, prin frică şi îndrăsnială, prin nădejde, prin mînie, prin rîvnă, prin zavistuire, şi altele.
Adastă lumi înţălegătoare, oare este ia făptură a omului, care nu poate adăogi nici a scăde nimica în toată zidire? Oare nu este ia faptă a celui ce, putînd izvodi pre lumia fiziciască, dovideşti că are putinţa de a face cîte feliuri de lumi va vre? Dacă ia este făptură a acestui Mare Arhitect, care nici pre Siron n-au lăsat fără analoghiile unii mihanici căriia numai el este ştiutorul, au rămas ia, oare, fără reguli şi fără măsuri? Nu, nicidecît! Ar fi un păcat de lez-natură (lèse-nature) a crede că dintr-o acest fel de mînă ar fi eşit vrun lucru nesăvîrşit!
Deci, dacă aciastă lume înţălegătoare are pravile date de făcătoriul ei, nu urmiază, oare, că ele trebui să fie vred­nice de a lor mare legiuitor? Şi fiind aşa, nu urmiază, oare, că, precum am văzut la pravilile lumii fiziceşti, a lor harctir trebui să să închei întru:
a fi nedizlipite de fiinţa lucrurilor şi neapărat trebui­toare lor pentru a fi ;
a fi vecinice şi opşteşti, în toată vreme şi în tot locul; a fi totdiauna aceliaş şi neprifăcute ; a purta cu dînsîle buna răsplătire pentru păziria lor, şi pediapsa pentru a lor călcare?
Lucrurile mărturisăsc desăvîrşit acest adivăr, căci în toate vecurile opşteşte şi în tot locul.
Un nume bun este folositori omului, pentru păstraria fiinţii sale în lume înţălegătoare, fiindcă găteşte plecă­rile altora în priinţa lui, şi folosul ce el trage din acelia este a lui bună răsplătire. Din înprotivă, difăimaria lui este stri- căcioasă, fiindcă găteşte ura altora asupra lui, şi stricăciune ce i să întînplă este a lui pediapsă.
Luînd sama că pravilile lumii înţălegătoare şi pravilile lumii fiziceşti au aceliaş haractiruri, putem sămui că, dacă nu cumva este între dînsîle o rudiri, cel puţin măcar este o mare asămănare, şi să cercetăm de au tot acelaş pravăţi şi acelaş temei.
Am văzut că pravilile firii a lumii fiziceşti au, pentru pravăţi, păstraria, şi pentru temei, cumpăna.
Cînd fiinţa care au zidit şi însufleţăşte lumia, au făcut lucrurile de cane îi plină, au oprit pentru sîne veciniciia, şi fiiştecăruia lucru au dat cîte o parte din vreme. Vecini­ciia, dar, este viiaţa acei fiinţi, şi părţile din vreme sînt vieţile lucrurilor.
Fiiştecare lucru, pentru ca să între în viiaţa sa, trebui să înciapă prin a fi (par exister) ; pentru ca să urmeze viiaţa de la un capăt la altul trebui ca fiinţa lui să fie păstrată; într-alt fel ar fi o dezzicire (contradiction).
Aşadar, tot ce este are o viiaţă, tot ce are viiaţa este supus la pravila păstrării.
Deci, lumia înţălegătoare este, ia dar are o viiaţă, ia dar şi lucrurile ei sînt supusă la pravila păstrării.
Cine calcă moralul trebui să fie în defansivă totdiauna.
Aşadar, pravilile lumii înţălegătoare, ca şi pravilile lumii fiziceşti, au pentru pravăţ păstrare.
Oricît de metafiziceşte de va socoti cineva asupra lucru­rilor metafiziceşti, nu cred să nu zăriască pretutindine lucrăndu-să în păstraria lor aceiaş pravilă a mihanicii cu care să păstrează lucrurile fiziceşti, adecă cumpăna; căci, în metafizică, ca şi în fizică, nu poate a nu urma într-alt fel la doî puteri ce să înprotivesc, decît ca ce mai mare şi mai iute să strice pe ce mai mică şi mai moale. Precum, de pildă, omul are trebuinţă a fi păstrat în lume gînditoare; într-aciastă lume, numile cel bun ori difăimaria este cătră dânsul aceia ce în lumia fiziciască îi este hrana ce bună ori ce stricăcioasă. El, pentru a fi păstrat, are trebuinţă de hrana ce bună. Deci, pentru ca să apucăm mai di-a dreptul prinţipul ce căutăm, slujăndu-ne numai de răzoarăle ce sînt în fiiştecare om pentru cîşligaria bunului său nume, ori a difăimării sale, răzoară care să închei într-a lui bune ori răle deprinderi; şi lăsînd alte pricini pe dinafară de care mai spânzură încă staria lui, este viderat că la un om o deo­potrivă măsură de diprindiri bune şi de diprindiri răle, pre cîtă priinţă şi folos îi va găti din partia altora, pre atîta [pre atîta] îi va găti şi ură şi stricăciune. Acela, atunce, pre cît va gusta bunul aceştii lumi, pre atîta îi va gusta şi amarul. El va fi în liagăn între bine şi între rău. Pre cît măsura rălilor deprindiri va covîrşi, pre atîta va apăsa a lui ticăloşii, şi adesăori îl va duce la peire. Din înprotivă, pre cît măsura bunilor deprindiri va fi mai multă, pre atîta pitreciria va fi mai netedă, mai liniştită, mai bună, mai fericită.
Aşadar, pravilile lumii înţălegătoare, ca şi a cei fiziceşti au pentru temei cumpăna. Ele, dar, sînt deopotrivă între dînsăle după haractir, după pravăţ şi după temei. Ele, dar, pot fi deopotrivă şi în titlu, încît — pi temei că supt cuvântul fire înţălegim pre ziditoriul lumii, care au şi dat aceste pravili; ori pi temei că supt acelaş cuvînt înţă­legim lucrările cele în parte ce puteria ţiitoare lumilor face în fiiştecare fiinţă, aceste pravili pot fi numite unile pravilile fireşti a lumii fiziceşti, precum aciasta am văzut-o la cap 2-le; şi altile, pravilile fireşti a lumii înţălegătoare.
Aceste pravili lucriază în feliul lor asupra fiinţelor ce sînt supt a lor stăpîniri. Nici o fiinţă nu le urmiază fără a fi răsplătită, nici una nu le calcă fără pediapsă, căci acias­ta este a lor chizăş (garanţie): şi de să zăreşte o osăbire la a lor fel de răsplătiri şi de pedepsi, aciasta este pen­tru că pravilile lumii fiziceşti lucriază di-a dreptul asupra orga­nului, în vremi ce a lumii înţălăgătoare lucriază prin consecfinţii.
Dar, mi-ar zice cineva, poate că un făcători de răle, fugind din locul ce au umplut cu răutăţile lui, şi di- părtîndu-să într-alt loc unde nimine nu-1 cunoaşte, poate să trăiască acolo în toată ticna lui, şi să scape de toate pedepsile ce i-ar tragi a lui răutăţi trecute; precum şi Atila, Cincishan, Tamerlan şi alţii asămine, carii au prădat pă- mîntul şi l-au umplut de sînge, au pitrecut în toată linişte păn-la sfârşitul lor.
La aciasta eu cred că am răspuns de agiuns, cînd am zis mai sus că, piste răzoarăle cele dinlăuntru a omului, mai sînt încă pricini pre di afară de care mai spînzură stare lui, şi că pravilile lumii înţălegătoare lucriază asupra omu­lui prin consecvenţii. Cu toate aceste, ca să mai răspund aş lăsa frica şi grija ci ar tulbura necontenit sufletul înrăutăţitului, aş lăsa dreptate ce ar da altora a-1 pedepsi la cel dintâi prilej. Aş lăsa asămine frică şi grijă ci ne­greşit au avut toţi Atilii, şi aş zice că locul pe care un fă­cător de răle ar pute umple cu răutăţile lui şi ar scăpa nepe­depsit, este deşchis şi la răutăţile altuia, încît pediapsa cade asupra locului totdiauna putincios a îndrepta răutatia ori a o opri. Şi naţiia care ar agiuta ghizuinţilor lui Cincişhan, i-ar plăti, precum s-au şi întînplat, biruinţile cu a ei tică­loşii. De un chip cît nu este decît pre potrivit şi la pravilile lumii înţălegătoare, aceia ce Monteschiiu au zis pentru pra­vilile lumii fiziceşti, că „fiiştecare feliurime este uniformă, şi fiiştecare schimbare, statornicie (Chaque diversité est uniformité, chaque changement est constance. Esp. des loix, livre 1, chap. 1).
În adivăr, aducirile ce au oamenii atît cu lumia fiziciască, cît şi între dînşii, în lumia înţălegătoare, alcătuesc, precum au luat sama un filosof, un lanţiu de întînplări, de pricini şi de isprăvi.