lundi 15 décembre 2014

Vorbă între doi inşi pentru ruşine

Iordache Golescu

Dumitru. Oare ce vei zice, Gheorghe, pentru ruşine ? Ce este ruşinea ?
Gheorghe. Nimic alt socotesc, Dumitre, că va fi, de cit o întristare a sufletului, ce simţim când ne dojenesc, pentru fapte urîte şi netreb­nice.
Dumitru. Oare poţi această întristare, Gheor­ghe, să ne-o arăţi, cum ar putea să o cunoască cel ce nu s’a dojenit că a simţit-o cel ce s’a dojenit ?
Gheorghe. Prin faţa cea roşie prea lesne se cunoaşte aceasta, căci, de cîte ori nu nemerim ceia ce poftim, sufletul nostru, strâmptorându-se, arată necazul său prin roşaţa obrazului, ca printr’o oglindă.
Dumitru. Dar ce faptă va fi aceia, ce-o poţi numi urîtă, după care urmând, te-ai ruşina ?
Gheorghe. Oare a umbla or cine, zic, gol şi despuiat nu e lucru de ruşine ?
Dumitru. De ruşine aici, Gheorghe ; dar, dete vei duce vreodată la acele neamuri, unde muierile umblă, goale având pieptul, mîinile şi spatele, ce vei zice, că fac oare ce de ruşine, sau te vei ruşina tu, văzându-le pe ele, or ele, văzându-te pe tine ?
Gheorghe. Negreşit că lucru de ruşine mi s’ar părea că fac şi, de mi-ar fi slobod, negreşit le-aş dojeni.
Dumitru. Dar dacă de acolo te vei duce la celelalte neamuri, unde, pentru marea căldură a climei toţi oamenii, şi bărbaţi şi muieri, umblă în pielea goală, cum ţi s’ar părea şi ce vei zice pentru ei ?
Gheorghe. Dacă m’aş obişnui mai întâi la cele­lalte părţi (unde mă trimise şi adinioară) să văz cîte puţin, cîte puţin oare ce părţi ale trupului goale, acolo mi s’ar părea golăciunea mai puţin urîtă.
Dumitru. Dar când, petrecând oare ce vreme la acele neamuri, tu nu vei putea să-i ţii pe ei de rău, pentru obiceiul lor, iar ei te vor do­jeni pentru îmbrăcămintea ta cea neobişnuită la ei, atunci oare nu vei lepăda şi tu aceste ne- trebuincioase ţie haine acolo ? Şi oare nu vei umbla şi tu gol ca ei ?
Gheorghe. Negreşit, căci, într’alt chip, trebuia or să sufăr în toate zilele dojenile lor sau să fug de acolo.
Dumitru. Daca dar, după o îndelungă petre­cere acolo, te vei obişnui şi tu să umbli gol, apoi te vei întoarce iarăşi aicea, la neamurile cele îmbrăcate după care te vei lua ? După acele goale, sau după aceste îmbrăcate ?
Gheorghe. Negreşit că după acestea. Căci precum acolo toţi putea[u] să mă ţie de rău, pentru îmbrăcămintea mea, iar eu pe nici unul dintre ei, pentru golăciunea lor, aşa aicea eu pe nici unul nu pociu ţinea deiău, pentru îm­brăcămintea lor, iar ei pot să şi mă bată, gol văzându-mă umblând, în potriva adecă portului celui frumos de aici.
Dumitru. Tu dar insuş urmând tot aceiaşi faptă, unora li se va părea că urmezi urît şi altora prea frumos.
Gheorghe. Aşa.
Dumitru. L’entru ce dar acestora li se va părea că urmezi urît, urmând cele trumoase dela ceilalţi, şi acelora li se va părea că ur­mezi frumos, urmând, cele urîte dela aceştia ?
Gheorghe. Pentru nici o altă pricină, Du­mitre, mi se pare, ci numai pentru că este obiş­nuit aceasta la ei. Căci, când m-am dus, după porunca ta, la acele neamuri ce avea[u] goale numai unele din părţile trupului, şi aceasta numai la muieri, la început mi se părea prea urîtă golăciunea lor, în cît de multe ori pu­neam mîinile la ochi de ruşine şi nici mă mai uitam la ele; iar după ce am trecut la neamurile acelea, ce sunt de tot goale, pentru că se obişnuiseră oare-ce ochii mei să vază o golăciune, nu mi s’a părut aşa de urît a vedea pe oameni  de tot goli. Incai, după ce  obişnuisem a vedea acolo pe toţi goli, o mică golăciune mi se părea mai urîtă de cît tot gol Iar acum, aicea, îmbrăcămintea  mi se  pare urîtă de tot.
Dumitru. Daca dar aicea se va lua oare-cine după tine cu golăciunea şi după acela altuly asemene şi ceilalţi toţi, în cît nici unul să nu rămîie a nu se lua după tine, atunci cum ţi se va părea această schimbare de haine ? Şi ce vei zice pentru ea ?
Gheorghe. Ce alt, de cit că după un obiceiu se păzeşte ale îmbrăcămintelor, şi or ce pri­veşte la îmbrăcăminte nu e nici urît, nici fru­mos, sau, mai bine a zice, că toate sunt şi fru­moase şi urîte, după cum obiceiul le orându- eşte, după    pilda ce zice: «Ceia ce ţie ţi se pare de mirare, la alţii li se pare de rîs»—pre­cum şi pentru părul capului vedem că o ase- mene[a] părere se întâmplă între oameni. Căci unii, nemulţămindu-se cu frumoasa podoabă ce firea le-au dăruit, îşi rad părul din cap, iar mustăţile şi barba nu, socotind că aşa e fru­mos ; alţii, din potrivă, îşi rad mustăţile şi barba şi-şi lasă părul capului, bătîndu-şi joc de cei­lalţi, ce socotesc de frumos ceia ce ei socotesc de urît. Şi alţii iarăş, luându-se şi după unii şi după alţii, urmează oare-ce îmbinare, răzându-şi numai barba, iar părul capului şi mustăţile le lasă nerase ; şi alţii iarăş într’alt chip, încît, de i-ai privi pe toţi împreună, ţi s’ar părea că vezi un chip schimbându-se în multe feţe, ca o mască.
Dumitru. Atunci dar, urmând ceia ce la în­ceput ţi se părea ca o faptă urîtă (pentru care şi te dojenea), nu te-ai mai ruşina, nici că ţi-ar mai roşi obrazul tău.
Gheorghe. Negreşit aşa, pentru că sufletul meu, dobândind ceia ce pofteşte, nu s’ar mai supăra.
Dumitru. Daca dar toate acele fapte, cîte ni se pare urîte (pentru că nu ne sunt obişnuite), le vom ierta, atunci cu totul ne va lipsi ru­şinea, căci ne-am fi obişnuit cu ele.
Gheorghe. Aşa, aşa, Dumitre.
Dumitru. Oare aceste tapte, ce nu ne sunt obişnuite, care le şi numim urîte, oare nu trebue să le depărtăm, din toată virtutea noastră, şi să le poprim până a nu le obişnui?
Gheorghe. Pentru că văz că ’ţi place să afli de toate întrebând, ca când ai avea îndoială, întrebând şi eu îţi voi răspunde de acum îna­inte. Când, zic, mă trimeteai la acele pe jumă­tate goale, cum am zice, neamuri, oare trebuia să-i tiu de xău, pentru haina ce mie mi se pă­rea urîtă ?
Dumitru. Ba nu.
Gheorghe. Dar după ce am trecut Ia celelalte cu totul goale neamuri, oare trebuia şi acolo să-i dojenesc pentru golăciunea lor?
Dumitru. Nici aceasta nu trebuia să faci.
Gheorghe. Dar pentru ce pricină ?
Dumitru. Pentru că am zis că la ei aceasta era un lucru obişnuit.
Gheorghe. Dar daca îi ţineam de rău pentru cele neobişnuite la ei, precum a umbla îmbră­caţi, oare greşiam cu dojana mea ?
Dumitru. Nici cum.
Gheorghe. Aşa dar cele obişnuite trebue să fie slobode, luându-se drept fapte bune, iar cele neobişnuite trebue să le avem de ocară, ca nişte fapte rele.
Dumitru. Aşa se vede.
Gheorghe. Aicea dar, ca un lucru neobişnuit a umbla goli şi despuieţi, oare nu trebue să poprim aceasta, socotindu-o ca o faptă rea ?
Dumihu. Aşa trebue, pentru că aminterea vom păţi cum puteai şi tu să păţi când, întorcându-te în ţara ta, de la acele cu totul goale nea­muri; ai fi poruncit cetăţenilor tăi peşin să se ia după tine, iar nu cîte puţin, puţin să se obişnuiască.
Gheorghe. Dar ca să ne depărtăm de asemene fapte urlte, ce nu sunt obişnuite la noi, oare nu trebue să ne asemănăm cu leul, care, pen­tru o mică supărare, ce i-a adus şoarecele, tre­când peste grumazi, foarte s’a turburat, învierşunîndu-se şi zicând către vulpea, ce i se părea acea turburare tără cuvînt: Nu mă sperii, ci drumul numai îl popresc ; iar nu cu cămila, care peşin s’a închinat la cel d’intâi ce a nă­vălit asupră-i. iar la cel de al doilea s’a şi ple­cat ca să o încalece ?
Dumitru. Fără nici o îndoială, cu leul trebue să ne asemănăm. Şi tot acelaş cuvînt zicând şi noi, pentru or ce faptă rea, peşin să o şi de­părtăm de la noi, daca vrem să nu cădem în cea din urmă şi cea mai mare obrăznicie fără ruşine.