mercredi 17 décembre 2014

Problema timpului nostru (fragment)



Problema timpului nostru 

Învăţătura lui Grigore Savici Scovoroda 
Prezentată în concepţia exegetico-sistematică 

de 

Alexandru Hâjdeu 

Profesor de Istorie şi Statistică la Liceul din Vijniţa şi membru al diferitelor
societăţi savante, împărăteşti.







— Was wahr ist, ist wîe das. was an sicii selbst recht und schon ist, seîner Natur nach ewig und hat mîtten in der Zeit kein Verhaltniss zu der Zeit. Sache der Zeit ist die Wissen- schaft nur, in wiefern sie durch das Individuum sîch ausspricht Das Wisseu an sich ist aber so wenig Sache der Individualitat als das Handeln an sich. Wîe die wahre Handluug die jenige ist. die gleichsam im Namen der ganzen Satung geschchen konnte, so das wahre Wissen das jenige, worîn nicht das Indî- viduum, sondern die Vernult weiss. 

F. W. S. Schelling. 

— Es ist nămlîch der durchgreifendste Charakter des Volk- măssigen, dass wîe das Volk selbst als ein Gemeînbegrilf er- scheint auch nur das Gemeînbegriffliche ihm zusagt, und în ihm wurzelt, Was jedem etwas seyn und geben kann, und wîe das fallende Manna in der Wuste jeden nach seînem Geschmacke und in seinem Verlangen sattigt, das wîrd schnell von Mund zu Mund, von Herz zu Herz getragen, es wîrd Volksmassîg und unverwiistKcli, weil es fortan dem armen cinzelnen Leben ent- flohen, und in das unsterbliche Gesammtleben aufgenommen. 

L I, Goerres. 

— Das, was das Leben und die Form in allen Dingen ver- einigt, ist der Geîst, dessen Wirklîchkeit eben das ăussere Le- ben ist, und dessen Eigenheît und Charakter în der Form des Lebens sîch offcnbart So wîe aber die Dinge aus dem Geîste, als dem Urbilde und des ursprunglichen Einheit ihres Seyns, hervorgehen, so konncn sie sîch auch nur durch îhr Zurîick- fliessen în den Geist vollcnden; das heîsst, die Wahrheit und Wesenheit jedes Dinges ist sein geistiges Leben. 

Fr. Asi. 




— Oamenii de rând, — spune primul poet al tim­purilor noastre, — se aseamănă scoicilor ascunse in baltă, cari de abia odată pe an, împinse de un val vijelios, iese la suprafaţa bolboacei şi, căseând gura şi oftând odată spre cer, din nou se întorc în ascunzişul mormintelor lor[1].

— Aşa se pierde pentru lume o marc parte dintre oameni, dar fiecare om, chiar şi cel mai neînsemnat, care este sub influenţa omenirii, exercită, la rândul1 său, o in­fluenţă asupra acestei omeniri[2]. După cum din creşterile infinit de mici ale oricărei mărimi variabile se obţine un întreg, tot aşa şi gândirea omenirii se formează dintr'o mulţime îicdetcrminată de cele mai variate, deci şi de cele mai personale concepţii şi judecaţi; iar această diversitate se unifică încetul cu încetul tn spiritul unei anumite ordine a comunităţii, care, prin aceasta, se iden­tifică. Nu înţeleg prin .comunitate o adunare de oameni, cari să ocupe, pe lângă locuinţa lor, o bucată de pământ, delimitată de hotare naturale sau artificiale, ci o toţaliţaţe jumană raţional-umană, cuprinsă într’o astfel de indivi­dualitate, care, dacă la exterior se prezintă cu caracter de colectivitate, formează în sine o unitate perfectă, având centrul său ca focar al vitalităţii, ca punct al unirei or­ganice a particularităţilor în sistemă Comunitatea se recu.noaşte atunci când singură se concentrează în sine însăşi şi pentru sine, atât în decursul existenţii sale incontinuie, cât şi în fiecare perioadă a desvoltării sal’e- Ordinea co­munităţii, care se recunoaşte pe ea însăşi, socotită ca parte integrală din viaţa omenirei, eu o numesc „Timp istoric”, iar întregul şir al acestei vieţi, luat cu un întreg compus din părţi, îl denumesc „Istorie”.

— Tot aşa se prefac acţiunile liberei cugetări a oamenilor în spiritul timpului după cum, în dimineaţa unei zile de Mai, se contopesc parfumurile florilor într’un singur aromat; cine va putea deosebi, în sfera de parfum plăcut, mirosul propriu al fiecărei flori? şi cine va distinge în analiza istoriei S, exprimând spiritul timpului, din toate d şi dd, date de concepţiile şi judecăţile milioanelor de fiinţe omeneşti? Deaceia,, nu trebue să ne mirăm de loc dacă, căutând punctul de plecare al fiecărei epoce a culturei generale, rareori reuşim prin cercetările noasstre să constatăm, cui anume aparţine un adevăr sau altul, gene­ralizat de spiritul timpului ca scop al întregei omeniri. Izvorul unui râu, nu este el oare o complexitate similară, un amestec indiscernabil de ţâşnituri, ca şi întregul lui curent? Ghiciţi atunci, care este prima picătură de apă din izvor? şi desfăşuraţi în şir funcţia transcendentală a timpului istoric în aşa fel încât, printr’o acţiune inversă, să obţineţi nu numai o expresiune aproximativă, ci una exactă, care să devie cu atât mai sensibilă cu cât sunt mai mulţi membri la număr! In această privinţă, cercetătorul Istoriei se aseamănă cu un peregrin, care, pierzând drumul într’o stepă nisipoasă, se bucură dacă găseşte o urmă de picior de om cu toate ca nici măcar nu ştie, cine anume a lăsat această urmă

— Din mulţimea anonimă a piticilor omenirei se re­marcă, pe ici pe colo, câte un [om activ, care, prin spiritul său atotcuprinzător, reuşeşte să capete atâta expresivitate din spiritul întregei comunităţi, încât urmele acţiunei Tui individuale niciodată să nu ajungă, să se diminueze şi să se şteargă, iar personalitatea lui să nu se piardă în acel ce comun, care !se transmite posterităţii ca o bogată moştenire dela bunici necunoscuţi; acestor oameni le dau epitetul! de „oameni istorici”, — pe de o parte, din cauză că viaţa lor, printr’o participare sinceră şi cordială, se leagă, cum nu se poate mai, strâns, de istorie, pe care ei o formează mai mult prin influenţa lor; iar pe de altă parte, Istoria, dându-le împuternicirea de a rezolva fapta raţiunei şi a voinţei, se reflectează şi se concentrează în mod esenţial în viaţa lor, ca în cea mai nobilă şi mai bună creaţiune a sa. Dintre toţi oamenii istorici iese în evidenţă unii, cari, prin acţiunea lor independentă, se numesc în ade­văratul înţeles al cuvântului „oameni mari”, uriaşii ome­nirei ; aceştia îşi iau asupra lor, ca să zic aşa, toată greutatea născândă şi crescândă a timpului şi o arată lumei uimite, .iar cu vorbe şi fapte clare 'tălmăcesc semnificarea siarcinei lor. Numele celor dintâi există în plinătatea lor în Istoria timpurilor; numele celor din urmă constitue titlul, inscripţia timpurilor Istoriei; dar mulţimea ano­nimă? doar ea este factorul principal al Istoriei, ba­za şi structura ei. Tot aşa şi atomistica tuturor miş­cărilor unui punct, care descrie o linie circulară dispare şi :se pierde în organismul periferiei, fără să lase vre-o urmă; şi deşi fiecare rază, ca indicator al originei şi for­mării ei, conţine şi întţruchipează toată viaţa cercului, odiluiindu-se liniştit în centrul său şi totodată mişcându-se din el liber în toate direcţiile, totuşi, această rază îşi capătă adevarata ei însemnătate numai din coincidenţa unui punct al său extern cu centrul şi din contactul altui punct cu periferia cercului.

— Prin urmare, şi aceşti renumiţi oameni ai Istoriei nu sunt educatori, preceptori şi cu atât mai mult, or­ganizatori, ci numai cei mai ageri şi mai deştepţi elevi, numai organele timpului ; nicidecum ei jiu sunt legiuitorii comunităţii, ci numai cei mai credincioşi şi mai conştiin­cioşi executori ai adevărului istoric, cărora de sus li e dat, să simtă şi să înfăptuiască, să cunoască şi să realizeze ba­zele, cari, în mod tainic, făuresc spiritul unui anumit timp istoric. înţelegând în felul acesta viaţa oamenilor istorici, ca reprezentanţi ai timpurilor trecute şi ea purtători ai celor viitoare, noi înţelegem şi viaţa întregei omeniri pe o anumită treaptă a comunităţii sale. Judecând pe aceşti puţini oameni, încredinţaţi Istoriei, noi judecăm absolut totul în istoria fiecărei epoce căreia ei aparţin şi care le aparţine lor. Şi nu înţelegem şi nu judecăm abstract, ci concret, în perfectă realitate şi în deplină putere a spiri­tului timpului, care singur se caută şi se găseşte în sine însuşi, care se cunoaşte şi se determină singur pentru sine însuşi. Aceasta este însă numai o latură a contemplării Istoriei, bazată pe proprietatea de a exprima condiţia de existenţă a unei anumite probleme istorice cu ajutorul formalelor analitice,, potrivit cu spiritul timpului şi, de a găsi importanţa istorică a fiecărei expresiuni analitice a timpurilor comunităţii. Din acest punct de vedere, linia eliptico-spirală este cu adevărat istorică, simboTul istoriei -înalte, în care se exprimă pe-de-a’ntregul, unirea dintre înce­puturile necesităţii şi al libertăţii.

— O altă latură a contemplării Istoriei este latura sintetică, opusă celei analitice. Ca şi Newton în matema­tică, eu socotesc sinteza în istorie ca singura metodă ut theorema fiat concinnum et elegans, ac lamen publicam susţinere valeat. Cunoştinţa încă nu e ştiinţa şi partea fun­damentala a Istoriei nu este, ceeace se jarată sub formă de semne şi indicii ale diferitelor ei timpuri; esenţa ei for­mează, în general, o unitate directă şi imediată, compusă din însuşiri şi din ceeace |are existenţa în însăşi existenţa sa: cu alte cuvinte, formează o identitate între însuşiri şi existenţă. Cine împarte şi subîmparte Istoria în multe Istorii, acela nu va pătrunde partea ei esenţială, chiar dacă ar descoperi toate proprietăţile prin cari se rezolvă şi se descompune în amănunte; acela cunoaşte Istoria numai, care are acest dar, întrebuinţând termenii vechilor meta­fizicieni ca ens unun verum et bonum. După cum for­mulele matematice simple conţin progresii întregi, cari, prin direcţii oupse ,tind spre infinit, tot aşa şi ştiinţa isto­rică trebuc şă cuprindă pentru aceasta, deodată şi în cea mai simplă exprcsiune, toate seriile separate de fapte istorice şi, ca un adevărat centru să adune şi să unească, toate razele unilaterale şi răsleţe într'un singur punct, ce nu se poate măsura.

— Istoria este motorul desvoltării spiritului uman, condiţionat de o soartă, de care el depinde şi care îi cu­prinde toată exteriorizarea sa, cu ajutorul libertăţii sale proprii şi nevoia sub naturală şi absolută; iar principiul istoriei este tendinţa către existenţă, adică din existenţa în sine către existenţa pentru sine. De aceia, timpul există numai, a fost, sau va fi. Nu există prezent; el numai pa­re; este fictiv şi există doar ca o noţiune logică ireală. Nu se poate despărţi prin prezent, ceeace a fost, de ce­eace va fi; fiece clipă, sau coincide cu trecutul, sau aparţine viitorului. Care oscilaţiune a pendulului poate fi socotita ca un punct imobil între aceşti doi poli ai eternităţii în perpetuum mobile? Aşa-i natura Istoriei ca şi a vieţii. Şi ştiinţa istorică, ne fiind altceva decât o alcătuire a timpu­lui, trebuie să arate: Cum se naşte un moment din alt moment?, fiecare din ele născându-se uşor, dat fiind că toate la un loc formează o singură sistemă de desvoltare. Momentele istorice sunt tot aşa de variate ca şi predomi­narea unui ton în muzică. Tonurile se schimbă repede, iar din mulţimea tuturor schimbărilor se naşte unul plin de variaţiuni, — acordul vieţii istorice. Eternitatea nu-i în Istoric la fel ca şi câmpiiile elizee ale Grecilor din timpu­rile uitate.

— Fiecare epocă îşi are ideile sale; ea are, prin urmare, şi faptele sale. Ceeace noi numim cullură generală sau luminare în cel mai larg înţeles al cuvântului, sunt faptele, — adică numai o pojghiţă superficiala, o exterio­rizare ai deilor timpului. Ideile şi faptele sunt doar, două elemente deosebite ale uneia şi aceleaşi vieţi istorice ; în fond, ele formează o unitate concretă, ca posibilitate şi rea­litate, pentru ceeace devine necesar. Fiecare epocă este ocupată cu ea însăşi, ca să-şi stabileească în aşa fel însem­nătatea ei peentru totdeauna, încât timpul, pe care noi îl numim al nostru, este, fa dreptul vorbind, timpul vii­tor. De aceeia şi fiecare, epobă :se dcsvoltă din ea însăşi prin idei, pa cari apoi, cu forţe proprii, le realizează prin activitatea sa şi, totodată, se înfăşoară şi cu fapte, idealizându-le cu conştiinţa ei prin puterea ei de cugetare. Pri­ma cale formează latura energeticii, liar ultima, pe cea dinamică, a existenţii Istoriei. Şi Braaniss, cu drept cuvânt spune: Wissenschaft und Sittlichkeeit, welche hiermit'selbst, jede fur sich, ein geschichtliche Form annehmen, enveisen sich eben damit nur als die einander gegenseiitg tragenden Seiten der „einen” Geschichte.

Şi după legea acestei polarizaţii a existenţii în sine şi a existeniii pentru sine, meditaţiunea şi activitatea, sau — ceeace e la fel — teoria şi practica spiritului timpului coincid aşa de bine şi şe manifestă atât de analog încât sistema lui Boecklin şi reforma contimporană a lui Luther, nu sunt ele oare două nuanţe ale aceleiaşi culori? Dar semnificaţiunea şi urmările filosofii lui Descartes, nu cores­pund ele oare importanţei şi efectelor păcii din Westphalia. Dar n'a ieşit la iveala criticismul' lui Kant simultan cu Revoluţia franceză, tinzând deopotrivă să desmintă şi să distrugă orice dată istorică a timpurilor trecute? Dar ten­dinţa politică actuală de a împiedica desvoltarea mai de­parte a ideii de Stat — baza Istoriei de până acum — nu este contimporană cu şcoala Schelllingo-hegeliană, care readuce realitatea în filosofie? ş. a. im. d. Aşa-i natura Istorici, ca şi a vieţii. Iar Ştiinţa istoriei, fiind o alcătuire de fapte potrivit cu ideile lor proprii, trebuie să contempleze fiecare normă hotărâtă şi perfectă a comunităţii, care se individualizează într’un tot armonios, format .din toate, ideile, cari şi ele scot în evidenţă partea esenţială a vieţii istorice şi din toate faptele, cari traduc existenţa lor. Considerându-le însă aparte, observăm, că alcătuirea isto­rică, numai a ideilor, reprezintă o masă haotică şi amor­fă, nebuloasă şi lipsită de armonie, ;iar numai aceea a fap­telor, o formă moartă fără conţinut şi viaţă reală.

— Fiecare idee îşi are confesorii săi. Prin urmare, şi fiecare fapt îşi are înfăptuitorii săi. Conducătorii comu­nităţii, geniile teoriei şi eroii practicei, sunt principalii confesori ai ideilor şi cei mai de seamă înfăptuitori ai faptelor. Astfel apare în Istorie sistema de diviziune a muncei între oameni ca între membrii unui fot social, cari trăesc în armonie; Pe toţi îi vedem îîn acest atelier lucrând amical la o aceeaşi masă de lucru: unii — cu sfatul, alţii — cu braţele ş. a. m. d. Iar totul produs de un acelaş suflu care distribuie fiecăruia în parte o altă însărcinare, însă pentru un acelaş lucru. Ei bine, aceasta este o rază solară ce se reflectă în curcubeu prin culori şi nuanţe va­riate! Aşa-i natura (firea) Istoriei ca şi natura vieţii.

Şi ştiinţa istorică, ca o alcătuire a existenţei vădite {a spiritului, trebuie să explice viaţa oamenilor istoriei ca un organ al spiritului, nu în singurătatea atomică a fiecăruia, ca ceva necondiţionat şi absolut, deci, ca ceva care există orbeşte şi ocazional, ci ca pe o fiinţă legată în mod intim de viaţa liberă a întregului, infinit de cult. Dar Istoricul nu va pătrunde cea maţ înaltă taină a vieţii istorice, a acelei dragoste a oricărei fiinţe pe care acesta o uneşte cu comu­nitatea într’o unitate eternă, dacă va studia viaţa oameni­lor istoriei numai în acele clipe în cari, ca în nişte focare luminoase, s’a reflectat toată comunitatea; ci el trebuie să examineze începutul, mijlocul şi sfârşitul acestei vieţi a oamenilor istorici, iar pentru aceasta îi mai trebuie sa cunoască în mod precis şi profund, viaţa întregei mulţimi anonime, care activează în istorie, deşi nu activează pentru istorie. Dar din această mulţime sc nasc ei şi tot în această mulţime se întorc. Aceasta este şi punctul lor de plecare şi limita tendinţei lor. După cum în Geometria analitică se părăseşte deja metoda inversă a tangentelor, tot aşa şi în Ştiinţa istorică ar fi timpul să se înceteze a se căuta o nivelare pentru cea mai întortochiată viaţă istorică numai prin însuşirile punctelor extreme de contact a reprezentan­ţilor şi a purtătorilor timpuriilor istorice, cu normalele lor. Numai aceluia i se pare.uşoară istoria, care n’o cunoaşte, sau, mai bine zis, care, învăţând pe dinafară cronologia şi anectodele fiecărui an, arc destul curaj să se laude: „eu, discut, pot discuta cu oricine despre istorie!”. E uşor oare să uneşti organic (iar nu mecanic), în timp şi într’un şir neîntrerupt de cauze şi efecte, toate datele eterne, înălţând până la gradul de necesitate, credinţa în a reprezenta re­laţiile, reciproce ale ideilor şi faptelor? E uşor oare astfel să pricepi, cum omenirea, într'un moment dat al ascensiunei sale progresive spre perfecţiunea infinită şi veşnică, singură se înţelege şi se identifică pe ea însăşi, adică să scoţi la iveală propriul ei în ordinea succesivă a desvoltării, chiar din revelaţia ei imediată. E uşor oare ca în acelaş fel, să concepi o întreagă alcătuire a reali­tăţii omenirei, mereu schimbătoare şi totuşi neschimbată, într’un timp etern şi într'un sfârşit fără de sfârşit, în toată întregimea sa, perfect definită în sine şi pentru sine, având în vedere interesul conţinut în legătura spirituală a tre­cutului cu acest prezent aparent, care îl continuă nu numai prin efectele sale, ci şi printr’o anumită forţă productivă, nu numai prin păstrarea inviolabilă a comorilor acumulate şi refulate de veacuri!, ci şi prin îmbogăţirea lor cu sporuri şiămbunătăţiri necontenite?




Iată problema istoricului sintetic!




— De altmintrelea, adevărata metodă a Ştiinţei istorice este comparaţia imediată şi vie dintre anaaliză şi sinteză. Eu denumesc această metodă „dialectică" în cel mai larg şi mai precis înţeles al cuvântului: aceasta e un triumf al Adevărului asupra minciunei şi părerii, un triumf al auten­ticităţii asupra verosimilităţii şi indoelii, un triumf al ca­zuisticei asupra cazuisticei, susţinut prin trecerea liberă a empirismului în raţionalism şi a convingerii problematice în cea apodictică. Dar istoricul, analizând şi sintetizând totdeodată să nu ne poarte numai prin curţi împărăteşti şi prin palate boereşti,, ori prin lagăre, ci să ne conducă şi pe străzi, pe la bâlciuri şi prin hale de vechituri, dându-ne explicaţii, cu bun-simţul şi cu inima deschisă a omului de jos, asupra tuturor scenelor întâlnite. După cum ne duce pe la şedinţele Soboarelor, prin Dumă şi prin alte instituţii înalte, să ne ducă şi pe la adunările conspiratorilor, pe la bandele de hoti prin temniţele de ocnaşi şi să ne dea oca­zia, să tragem cu urechia cum şi în ce fel se pronunţă sufletul omului, care judecă şi a omului, care este con­damnat de opinia publică. Să ne deschidă şi sălile gotice cu geamuri pictate şi să ne introducă până în liniştitele ca­binete ministeriale şi până şi în buduarele cucoanelor, dar să ne mai deschidă şi intrările cocioabelor ţărăneşti — una cu pământul — unde, fără să vrei, vezi totul desgolit şi unde apare atâta sărăcie şi întuneric în ochii noştri încât fără şovaeală smulge masca grandoarei de pe faţa celebrităţilor seculare, de pe faţa vremelnicilor Istoriei, şi cu curaj împodobeşte cu coroana neperitoare a gloriei, pe marele şi renumitul necunoscut, pe acest bărbat sărman care a salvat oraşul cu înţelepciunea sa, dar pe care omul nu l’a amintit, după expresia Ecleziastului.

... . Nu-i de ajuns numai profilul şi nu vom mulţumi noi numai pentru siluetă; redă-ne întregul tablou al fiecă­rei epoce cu luminele şi umbrele sale; nu vrem jumă­tăţi de măsură, arată-ne în mărime naturală portretul întregei Istorii a tuturor timpurilor! Nu vom privi lung şi nu ne vom îndrăgosti de metalul curat şi lucitor, ce iese din fabricaţiunea monetăriei; arată-ne nouă exploatarea minierilor, topirea metalurgiştilor, cari pun la încer­care darul naturei în focul artei, forţa productivă a artişti­lor şi truda salahorilor! Noi nu suntem curioşi ca marinarii numai să ocolim globul pământesc de jur împrejur, ci vrem să vizitam toate colţurile pământului, atât locurile sfinte — Bethleemul cu Ierusalimul istoriei — cât şi locu­rile de ticăloşie şi de blestem — Sodoma cu Gomora istoriei!

Cu o astfel de judecată — fruct al lecţiilor marilor profesori din Miinchen: Schelling, Goerres şi Asta — matu­rizată de propria mea judecată, ale cărei rădăcini au fost adânc şi puternic înfipte în solul gândirei ruseşti, prin pătrunderea operilor unicului nostru filosof, eu am început să citesc şi să studieiz Istoria rusă ce se găsea pentru re­dactare în mâna unor maeştri, cari păreau a fi cei mai nipieriţi, dar n’am reuşit din atâtea Istorii diferite ale lui Caramzin, Polevoi, Pogodin, Ustoialov, Bulgarin şi ale altora, să-mi fac o idee despre Istoria rusă ca despre un tot organic. 




[1] Mitzkiewicz. —Scovoroda compară poporul de jos cu un melc: „doarme crustaceul în învelitoarea sa de coaje» dar vrăjitorul vine şi-i vorbeşte: melcule, melcuţule, arată-ţi corniţele! şi atunci el iese dinăuntru ; aşa-i şi poporul de jos : e destul să-i vorbească de bine un mare povătuîtor, se şî trezeşte şi se deşteaptă, ascultându-l in totul: „cuvântul învie spiritul !“. Comparaţi aceasta cu observaţia lui Oken; gewis eine Schnecke ist ein erhabenes symbol des tief im lhnnem Schlummernden Geistes, şi recunoaşteţi, că în proverbele populare sălăşlueşte înalta înţelepciune a aceluia, care, ca şi Scovo­roda, găseşte în ele aureo hommo piscari. 

[2] ) Numai Dumnezeu ştie gradul de influenţă sau fiecare fărimitură de participare, pe care fiecare om o are asupra omenirii întregi şi chiar dacă s'ar întâmpla, ca aceasta să fie mai mică decât un grăunte de nisip, s’au un bob de cretă şi mai uşoară decât praful de flori, n'o nega în fapt, numaî pentru că nu poţi cuprinde cu mintea ta mărimea şi greutatea ei.