dimanche 7 décembre 2014

Importanța lui Simeon Bărnuțiu


„Europeanul Bărnuțiu” a fost „cantianul” român cu cea mai însemnată activitate didactică, pe tărâmul filosofiei și dreptului, din secolul al 19-lea. Bărnuțiu n-a publicat aproape nimic în timpul vieții, cu excepția câtorva articole și cuvântări politice. După moarte, începând cu 1867, elevii săi ieșeni i-au publicat o parte din cursurile predate la Universitate. Dacă, deși i s-au recunoscut meritele didactice, Bărnuțiu nu ocupă vreo poziție importantă în istoria filosofiei românești, cauza este lipsa de originalitate a concepției expuse în cursurile sale. Bărnuțiu n-a avut nici o concepție filosofică proprie, el s-a mulțumit să difuzeze în cursurile lui gândirea altora. G. Bogdan-Duică a făcut contribuții fundamentale la identificarea izvoarelor cursurilor bărnuțiene și a vestejit astfel mitul originalității lui ca filosof și jurist. Cercetările ulterioare au confirmat și aprofundat concluziile lui Bogdan-Duică. „Sistemul filosofic disciplinar” (Al. Surdu) al lui Bărnuți consta din prelucrări (traduceri ușor modificate, simplificate, cu adaosuri și omisiuni) după autori germani, mai ales după Krug și Beck. Lucrurile au fost clare, de atunci, în ce privește originalitatea filosofiei teoretice a lui Bărnuțiu: ea lipsește. În ciuda încercărilor unor cercetători recenți, lui Bărnuțiu nu i se poate atribui nici o viziune personală, nici o depărtare semnificativă de modelele utilizate. Formulări de genul „Bărnuțiu susține …” păcătuiesc împotriva adevărului. În filozofia teoretică, Bărnuțiu nu are o voce proprie, el nu are decât un limbaj propriu, meritul lui de căpetenie fiind acela de a propune o terminologie filosofică (nereținută de succesori). Dar în filosofia practică?

Contribuţiile personale ale lui Bărnuţiu (în afara obişnuitelor adaosuri din alte izvoare şi eliminări din textele traduse) trebuiesc căutate aici, în disciplinele filosofiei practice şi anume în aplicarea lor la realitatea românească. Din păcate, majoritatea au fost făcute „cu vorba”. Ceea ce s-a păstrat, se găseşte mai ales în Pedagogi’a. Acolo Bărnuţiu încearcă un istoric al educaţiei la români (§21), dizertează despre iubirea de patrie și cultura națională (§135) şi propune nişte principii generale pentru limba română (§171). Aceste contribuţii personale sunt iradieri ale filosofiei politico-juridice bărnuţiene (de care s-a ocupat Petre Pandrea în lucrarea omonimă, a doua contribuție majoră la înțelegerea importanței lui Bărnuțiu).

Bărnuțiu a predat dreptul natural încă de la Blaj, iar la Iași a predat „dereptulu naturale”, „dereptulu gentilor” și „dereptulu public”. Am menționat mai sus că izvoarele cursurilor sale erau scrierile lui Krug și Rotteck. La acești gânditori, care au influențat filosofia politico-juridică a lui Bărnuțiu, trebuie adăugat și Friedrich Carl von Savigny. Filosofia politico-juridică lui Bărnuțiu este implicită în trei texte majore: articolul „O tomneală de rușine și o lege nedreaptă” (scris în 1842, publicat în 1853), discursul din Catedrala de la Blaj (pronunțat în 1848, publicat în 1852) și Dereptulu publicu alu româniloru (publicat postum, în 1867, dar predat de Bărnuțiu la Universitatea din Iași). Aceste lucrări pot fi considerate lucrări de filosofia dreptului aplicată. Filosofia juridică pură a lui Bărnuțiu, odată reconstruită, se prezintă ca o îmbinare a istoricismului organicist și a iusnaturalismului, prin intermediul dreptului roman.

Bărnuțiu este în primul rând un reprezentant al dreptului natural, pe care l-a cunoscut mai cu seamă în ipostazele sale antice, dar și în Declarația drepturilor omului, în care ideile iusnaturaliste au culminat la finele secolului al 18-lea. El admite așadar existența unui drept natural anterior oricărui drept pozitiv și a unor drepturi personale inalienabile și imprescriptibile derivând din acesta: dreptul la existență (jus subsitentiae personalis), la libertate (jus libertatis personalis) și la egalitate (jus equalitatis personalis). În același timp, în spirit kantian, el derivă aceste drepturi mai degrabă din demnitatea de ființă rațională a omului decât din legiferarea divină. Dreptul natural este definit în acest spirit ca acel drept care „cuprende in sine pre acele norme, carile se deducu cu necesitate logica dein idea dereptului, adeca dein idea unei vieti sociali pacifice si regulate ca scopulu ultimariu a totu dereptului” (Dereptulu publicu, p. 3). În mod caracteristic școlii dreptului natural, Bărnuțiu considera că „moralea se reportă către dereptulu naturale ca universariulu catra particulariu” (ibidem), astfel încât „ce nu-i drept, nu poate fi morale” („O tomneală de rușine”, p. 204) dar nu „tot ce e nemorale are fi si nedereptu” (Dereptulu publicu, p. 4).

De pe poziția dreptului natural Bărnuțiu atacă chestiunea drepturilor minorităților naționale într-un stat multinațional, în speța ale românilor transilvăneni. Bărnuțiu definește națiunea (=poporul) ca nu „numai acela care face de sine un stat neatârnătoriu, ci o mulțime de oameni de aceeași viță, uniți prin aceeaș limbă, prin aceleași datini și plecări, prin aceeași cultură a trupului și a sufletului” („O tomneală de rușine”, p. 204) sau „una mulțime de oameni uniți cu legature naturali cum e aceeași origine si aceeasi limbă (vocum comunio), apoi prein consensului dereptului si prein comuniunea utilitatii” (Dereptulu naturale, p. 76). Prin urmare și românii din Transilvania constituie o națiune. Or națiunile sunt subiecți de drept: „natiunea e subieptulu derepturiloru publice” (ibidem). Urmându-l pe Krug, Bărnuțiu considera națiunile ca persoane juridice: „fiacare națiune e persoană” (ibidem); prin urmare, căzând sub incidența dreptului natural, ele se bucură de drepturi personale: dreptul la existență, la libertate și la egalitate. Aceste drepturi le recunoștea și Krug națiunilor. Dreptul la libertate este explicat astfel: este dreptul pe care îl are fiecare om sau popor „de a-și mișca puterile trupești, mânile și picioarele, ca să-și câștige averea din afară, și puterile sufletești: înțelesul, cuvântul ș.a., ca să-și câștige avere din lontru: cunoștințe de tot feliul în științe, în arte, în limbi streine și a maică-sa” („O tomneală de rușine”, pp. 200-201). Averea internă (din lontru) are mai multe specii, printre care limba. Prin urmare, dreptul minorităților la limba proprie derivă din pricipiile dreptului natural și este, ca atare, inalienabil și imprescriptibil. Orice contract care prevede abandonarea limbii materne este „de rușine” (turpe) și nu poate avea consecințe juridice. Prin urmare, minorităților naționale nu li se poate refuza cultivarea limbii materne și utilizarea ei în viața publică fără a viola principiile dreptului natural. Acest argument este utilizat de Bărnuțiu contra proiectului prin care românilor transilvăneni li se promitea egalitatea în drepturi cu maghiarii și germanii, cu prețul limbii lor. În discursul din 1848 Bărnuțiu dezvoltă o altă idee importantă, anume că libertatea unei națiuni nu poate fi decât națională. Fără naționalitate, nu există popor, deci nu există subiect de drept. Orice atentat la naționalitatea unui popor este un atentat la existența lui, contravine dreptului natural. Drepturile naționale sunt astfel reclamate de Bărnuțiu cu argumente de drept natural.

Bărnuțiu era însă și un adept al organicismului, care susținea că instituțiile juridice ale popoarelor își au originea în spiritul acestora (Volksgeist), ceea ce conferă principiilor universale ale egalității și libertății specificități naționale. „Dereptulu natiunilor viue, spune Bărnuțiu, nu se nasce casualmente, nece nu se imprumuta de la straini, ci se nasce de in indigentiele loru interne” (Dereptulu publicu, p. 1). Inspirat de Savigny și prejudiciat de inexistența unei cercetări științifice a istoriei dreptului românesc, precum și de ideologia latinistă a Școlii ardelene Bărnuțiu ajunge să susțină că „dereptulu Românilor e dereptulu Romanu, de aceea e si neaperatu a lu desvolta necontenitu in conformitate cu principiale cele naturali si eterne de dereptu, pre care le au stabilitu si le au aprobatu poporulu Romanu” (ibidem). Pornind de la acest raționament organicist-istoricist, Bărnuțiu construiește un proiect naționalist de republică, cu instituții ca în Roma antică. Însă dezvoltarea dreptului românesc în conformitate cu principiile dreptului roman este, în același timp, și o dezvoltare în acord cu principiile dreptului natural, căci dreptul roman însuși este în acord cu dreptul natural. Dreptul roman, deși istoric, are astfel o valoare eternă, pentru că dreptul natural este transistoric. În acest fel se conciliază la Bărnuțiu jusnaturalismul cu istoricismul.

Filosofia practică a lui Bărnuțiu este inseparabilă de ideologia politică nationalist-republicană care o străbate și pe care vrea să o întemeieze. Filosofia este mijloc, ideologia este scop.  Influența filosofului Bărnuțiu, câtă a fost, nu se poate separa de influența ideologului Bărnuțiu; iar influența ideologului va continua și după ce influența filosofului va dispărea. Bărnuțiu este la originea unui puternic curent anti-maiorescian; anti-maiorescian prin reacție, căci Maiorescu a început prin a se manifesta „în contra școalei Bărnuțiu”.

În ce constă, deci, influența lui Bărnuțiu dincolo de această școală la care se referă Maiorescu? Bărnuțienii de primă generație cei mai însemnați au fost membrii Fracțiunii libere și independente, printre care N. Ionescu, Th. Lateș (Latesiu, Boldur-Lățăscu), Dumitru Tacu, I. Negură, N. Iamandi și Ioan Leca, deputați care au votat în Adunarea Constituantă, la 1866, contra principelui străin (Xenopol, Istoria part. Politice, 506). Dintre aceștia Tacu și Lateș treceau drept cei mai fanatici:
„Simion Bărnuțiu avea o influență așa de irezistibilă asupra studenților și elevilor lui, încât îi ipnotizase, le inculcase în cap fanatismul ideilor lui; vorbeau ca dânsul, se îmbrăcau ca dânsul, nici mai încape îndoială că gândeau ca dânsul. Frații Tacu și Theodor Lates erau expresiunea acestei școale. Trebuie să te duci cu mintea în timpurile vechi până la Socrat sau la filosofii Stoici, cum a fost Epictet, sau la Isus Christos, pentru ca să întâlnești un devotament așa nemărginit și necondiționat al învățăceilor pentru învățător – căci în limbagiul lui Bărnuțiu nu există cuvântul de elev sau student, ci acela de învățăcel” (Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iași, vol. 1, 14).
Ei erau exponenții unui naționalism xenofob, în particular antisemit. Fracțiunea a devenit repede cunoscută ca grupare a „dăscălimii”, unul din bastioanele ei fiind Academia Mihăileană (succedată după crearea Universității mai târziu Colegiul Național, apoi Liceul Național). Bărnuțiu predase la Academie, între 1855 și 1858, filosofia, economia politică și dreptul natural. Nu numai elevii, dar și „dăscălimea” intraseră sub influența lui, în condiția de „învățăcel”. Ionescu, Lateș erau și ei profesori. Ionescu predase, înainte de a trece la Universitate, la Colegiul Național, între 1858 si 1863. Lateș a predat filosofia din 1862 până în 1870 în aceeași instituție. Ce filozofie preda Lateș? Răspunsul îl găsim la Panu, care îi fusese elev:
„Tovarășii mei fracționiști, în mijlocul cărora trăiam … erau ignoranți, foarte ignoranți. În filozofie erau încă la filosofia lui Krug – cam aceasta ne-a predat-o și Theodor Lateș în liceu; iar în materie de artă, estetică și literatură, aproape nici o cunoștință” (ibid., 18)
Aceeași filozofie pe care o predase Bărnuțiu. Maiorescu, în scurta lui prezență în corpul profesoral (1861-1863) n-a putut slăbi influența predecesorului său. Filosofia lui Krug s-a predat, cu această întrerupere, din 1855 până la 1870, când vine profesor Ioan Pop Florantin (rămas în funcție până în 1899), care va preda după lucrări proprii (filosofia „agentului rațional”, cum își amintea Iorga în 1936). 

Mărturia lui Panu arată deci două lucruri: că fracționiștii erau krughieni, ceea ce se explică prin influența lui Bărnuțiu, și că filosofia lui Krug fusese transmisă și elevilor care nu l-au mai avut profesor direct pe Bărnuțiu. Bărnuțiu a format, așadar, și profesori care au trecut mai departe filosofia lui Krug și ideologia nationalistă fondată pe aceasta. Așa încât putem vorbi de două generații ale „școalei Bărnuțiu”.

În perioada profesoratului lui Lateș au studiat la Liceul National două nume importante ale filosofiei românești: Vasile Conta (bacalaureat în 1868) și A.D. Xenopol (bacalaureat în 1867, dar ultimul an de studii la Institutul Academic). Nici unul, nici altul n-au păstrat în filosofia lor urmele învățământului bărnuțian (cu toate că ne putem întreba ce va fi predat Conta în 1868-69, când a fost suplinitor de filozofie; tot filosofia pe care a învățat-o, tot filosofia lui Krug, pesemne). Însă amândoi s-au manifestat ca „liberali” (Conta era chiar membru al Internaționalei socialiste), disidenți față de conservatorismul junimist, și ca virulenți naționaliști și anti-semiți. Conta și Xenopol s-au pătruns, se poate spune, de spiritul fracțiunii libere care domina Liceul Național din Iași în acea vreme, acest spirit emanat direct din Dereptulu publicu alu Romaniloru de Simeone Barnutiu, „doptore in legi, profesore de dereptulu naturale, de dereptulu gentiloru, de dereptulu publicu alu Româniloru si de filosofia la Universitatea dein Iasi”.

Influența lui Bărnuțiu s-a concretizat mai întâi într-o școală (ideologică) și a sfârșit, la a doua generație, într-o stare de spirit: anti-conservatoare și naționalist-antisemită. Este starea de spirit a „dăscălimii” și a „comersanților”, a micii burghezii în formare, expresia intereselor micului capital național. Ideologia bărnuțiană este unul dintre fermenții istorici ai conștiinței de clasă a micii burghezii a României Mici, cu alde Rică Venturiano, Ipingescu și Dumitrache Titircă, cititori ai Vocii patriotului naționale și enemici ai reacțiunii; cu avocatul Cațavencu și dăscălimea lui, care vrea „progresul și numai progresul” și care militează pentru industria română (sublimă, dar inexistentă) și pentru a avea și noi faliții noștri. Orizontul lumii caricaturizate de Caragiale nu se poate înțelege fără Bărnuțiu. 

Aceasta este importanța ultimă a lui Bărnuțiu: ideologia lui se regăsește sublimată, în zorii Vechiului Regat, la nivelul conștiinței de clasă a micii burghezii. Vocea lui Bărnuțiu este în acel moment istoric supraeul micii burgheziei neaoșe. Este puțin lucru?