dimanche 7 décembre 2014

Eufrosin Poteca și morala kantiană

Primul text despre Kant pus în circulaţie în româneşte se găseşte în Filosofia cuvântului şi a năravurilor, adecă Loghica şi Ithica elementare cărora să pune înainte Istoria filosoficească (1829). Eufrosin Poteca, autorul acestei traduceri, a adăugat istoriei filosofiei a lui Heineccius o „împlinire”, în care vorbeşte despre Spinoza, Locke, Condillac, Leibniz, Wolf, Berkeley, Hume, Kant şi unii post-kantieni[1]. Prezentarea filosofiei lui Kant începe cu distincţia dintre judecăţi analitice şi sintetice, cele sintetice fiind sau a priori (din cele de nainte), sau a posteriori (empiriceşti, din cele după urmă). Critica raţiunii pure este „o ştiinţă care cercetează putinţa acestor cunoştinţe, începătura acestora şi întrebuinţarea”. Iată acum rezumate rezultatele Criticii raţiunii pure:
Puterea cunoscătoare cea theoreticească procede din simţire şi din minte. Simţitele sunt trupuri iar mintea uneşte prin simţire trupul cel dat şi face idei şi judecăţi; dintr-această unire cunoaştem feliurimile lucrurilor, care sunt cunoştinţele noastre. (Aşadar noi nu cunoaştem întrânseca fiinţa a nici un lucru, ci numai feliurimi şi câtăţimi); iar acestea sunt mărginite de experienţă. Dar fiind că feliurimile lucrurilor nu stau de sine, să înţelege oarecum încă estimea fiinţei (sau trupească sau sufletească sau gânditoare) şi această înţelegere este cunoştinţa a priori, adecă din cele nainte. Într-acest chip numai cunoştinţe compuse a priori sunt putincioase. Cuvântul nu poate să ştie ce este Dumnezeu, ce este lumea, nemurirea şi libertatea sufletului; dar estimea acestora, deşi sunt preste simţire, nu o poate tăgădui.[2]
Se continuă prin a se menţiona folosirea regulativă a ideilor raţiunii, legătura dintre raţiunea teoretică şi raţiunea practică. Avem apoi următoarea evaluare a însemnătăţii filosofiei kantiene:
Filosofia Critică rămâne într-aceea ce să dă din conştiinţă, să sileşte să afle prin analis, nu al ideilor ci al puterilor sufleteşti, începuturile statornice ale cunoştinţei, să hotărască întrebuinţarea lor şi să numere toate puterile cunoscătoare după feliu. Aceasta înalţă mintea omenească dar şi o ţine în hotară prin măsurarea puterilor ei. Periorisind Dogmatismul, exorisind Misticismul, oprind Pirronismul şi întemeind împărăţia învăţăturei şi a credinţei, ajunge scoposul cel înalt al cuvântului care este înţelepciunea.[3]  
Deşi Eufrosin Poteca n-a fost un kantian în ce priveşte filosofia teoretică, el a fost totuşi influenţat puternic de Kant, anume de filosofia morală a acestuia. Imperativul categoric apare formulat de trei ori în scrierile lui Eufrosin Poteca, ceea ce dovedeşte importanţa pe care i-o acorda profesorul valah. El nu numai că a propovăduit la cursuri şi în cuvântările lui idei kantiene, dar le-a pus şi pe hârtie şi le-a hărăzit astfel o recepţie mult mai largă. Cu ocazia deschiderii festive a cursului de filosofie din şcoala de la Sf. Sava, Eufrosin Poteca a rostit un discurs, publicat mai târziu în Cuvinte paneghirice şi moralnice (1826). Ni s-a păstrat un document în care el şi-a notat ideile principale pe care urma să le dezvolte în discursul său; acest document este şantierul Cuvântului de la 1 octombrie 1825. Printre cele şapte idei pe care Poteca le-a aşternut pe hârtie se află, cu numarul 5, următoarea:
Filosofia învaţă pe om să vieţuiască după vrednicia cuvântului încât nu numai faptele sale ci şi dogmele voirilor sale să se poată aplica ca o lege la toţi vecinii săi.[4]
Într-adevăr, ideea apare ca atare în forma publicată a cuvântarii de deschidere:
Legea pozitivă sau, mai bine zis, temelia Filosofiei moralnice destul este să fie aceasta: adecă, poartă-te la toate după vrednicia cuvântului, încât nu numai faptele tale, ci şi dogmele voirilor tale să se poată potrivi la toţi ca o lege.[5]
Aceeaşi formulare este reluată şi în “Lecţia începătoare”, pusă de Eufrosin Poteca în fruntea Filosofiei cuvântului şi a năravurilor:
Înţelept este cine nu numai cunoaste adevărul şi dreptatea ci şi le împlineşte pre acestea, purtându-să după vrednicia cuvântului drept încât nu numai faptele sale ci şi voirile sale să se poată potrivi la toţi ca o lege.[6]   
Eufrosin Poteca acorda importanţă centrală filosofiei morale, celelalte ramuri ale filosfiei fiind „de nu aşa neîncetată trebuinţă”[7]. De asemenea, învăţătura morală a Evangheliei el o reducea la regula de aur, cum vedem din Catehismul mititel. Această lege, spunea el, este „temelia tuturor Drepturilor şi fireşti şi orăşăneşti, şi politiceşti, şi obşteşti, şi ale unui neam cătră alt neam, şi ale proprietăţilor”[8]. Fără îndoială, Eufrosin Poteca identifica imperativul categoric cu regula de aur, în care el găsea chintesenţa învăţăturii lui Hristos. În felul acesta el proba „sinfonia care este între dreptul cuvânt şi între descoperire”[9], adică între raţiune şi revelaţie, între filosofie şi religie.

Nu numai prezenţa acestei formulări a imperativului categoric la Poteca face din el un kantian în morală. Spiritul kantian al convingerilor lui este vizibil şi atunci când face legătura între raţiune, datorie şi fericire. În Împlinirea la istoria filosoficească Poteca arată căcuvântul practic hotărăşte voirea spre lucrarea cuviinţei, preaşăzând o libertate necesarie şi porunceşte legitimitate universale. Şi această moralitate nu este fericirea ci ne face vrednici spre a priimi fericirea[10]. În Cuvântarea la deschiderea lecţiilor de filosofie Poteca subliniază „cât de fericiţi sunt aceia ce aud cuvântul cel drept; veţuind îşi îndeplinesc datoriile lor totdeauna, atât cătră sineşi cât şi cătră aproapele lor ...” – şi comentează: „Iată cine dobândesc fericirea în teatrul lumii acesteia”[11].

Ideile acestea sunt, indubitabil, kantiene. De unde le va fi deprins Eufrosin Poteca ? De la Vardalachos? Greu de crezut, dar nu imposibil. De la Lazăr? Plauzibil, însă nu știm ca acesta să fi predat filosofia morală la Sf. Sava. La Pisa? La Paris? Din lista cărţilor pe care le-a donat bibliotecii colegiului de la Sf. Sava se vede că el a citit mai cu seamă pre-kantieni şi chiar anti-kantieni. Aşa, de exemplu, era J. B. Maugras, al cărui Cours de philosophie (1822) se găsea în biblioteca lui Poteca. Profesorul valah putuse citi, student la Pisa, lucrarea anti-kantiană a lui Soave La filosofia di Kant esposta ed esaminata (1803). Dar el poseda şi un exemplar din voluminoasa lucrare a lui Johann Gottlieb Buhle (în traducere franceză), Histoire de la philosophie moderne, depuis la renaissance des lettres jusqu’à Kant (6 vol., 1816), în care filosofia lui Kant beneficia de o expunere detaliată şi corectă. Cel puţin din această sursă ar fi putut el cunoaşte etica lui Kant. Iată cum este redat aici imperativul categoric : „La loi morale de la pure raison pratique est : Agis de telle sorte que la maxime de ta volonté puisse toujours passer en même temps pour un principe de législation générale[12]. În orice caz, pe orice filieră vor fi venit ele, ideile kantiene au făcut din Eufrosin Poteca un adept al eticii deontologice. El este aşadar primul kantian valah atestat.



[1]   S-a pus problema sursei acestei „Împliniri, în sensul dacă îi aparţine lui Poteca sau se găsea deja în traducerea grecească a lui Grigorie Brâncoveanu. Am verificat şi pot răspunde la Brâncoveanu nu se găseşte nimic în plus faţă de textul original al lui Heineccius. Cel mai probabil Împlinirea a fost concepută de Eufrosin Poteca însuşi.
[2]   Filosofia cuvântului şi a năravurilor, ediţia citată, p. 100
[3]   ibidem, p. 101
[4]   «Idei pentru întocmirea cuvântării rostite de Eufrosin Poteca în şcoala de la Sf. Sava, cu prilejul deschiderii lecţiilor sale de filosofie - 1 octombrei 1825», în Eufrosin Poteca, Scrieri filosofice, Craiova: Aius, 2008, p. 131
[5]   «Cuvântare la deschiderea lecţiilor de filosofie de la şcoala Sf. Sava», ibidem, pp. 140-141
[6]   Filosofia cuvântului şi a năravurilor, ediţia citată, p. 44
[7]   «Cuvântare …», p. 144
[8]   Scrieri filosofice, ediţia citată, p. 303
[9]   «Cuvântare …», p. 140
[10]   Filosofia cuvântului şi a năravurilor, p. 100
[11]   «Cuvântare …», p. 141
[12]   Op. cit., vol. 6, pp. 502-503