mercredi 17 décembre 2014

Discurs la deschiderea cursului de filosofie



DISCURS LA DESCHIDEREA CURSULUI DE FILOSOFIE

În Colegiul naţional de la St. Sava din Bucureşti, Septem­brie 1842


Adunaţi în acest loc muzelor închinat spre învăţătura unei stiinte, careu de cei vechi prin modestie fu chemată numai iubire de ştiinţă, filosofia, socotim lucru de trebuinţă a ne dechiara mai înainte, pre ce cale noi ca iubitori de ştiintă trebuie să plecăm, ca să ajungem la vtiintă, şi cu ce mijloace trebuie să ne prevedem, pentru ca să putem tace această călătorie, care în adevăr nu e călătorie uşoară.

De la ştiinţa noastră se cere răspuns la trei întrebări: ce este adevărul?, ce este bunul?, ce este frumosul? şi într-însul se cuprinde tot obiec­tul filosofiei. Cu aceste trei întrebări sînt mai multe altele unite, pre­cum: ce sînt lucrurile acestea care cad supt simtarea noastră, care le vedem cu ochii şi le auzim cu urechile? Ce este totul acesta care-1 numim lume? Ce sînt ideile acelea care noi le înălţăm peste tot ce cade supt simtarea noastră, prin care noi trecem marginele experienţei? Ce este fiinţa fiinţelor, adevărul adevărului, bunul tuturor bunurilor si frumuseţea frumusetelor, şi în ce relaţie stăm noi cu dinsa? Ce este această scurtă a noastră trecere in spaţiu şi în timp, petrecere care o numim viată? Spre ce scop ne aflăm noi în viaţă? Ce se face cu noi după ieşirea din viaţă? Cum se cuvine să ne purtăm în viată? Şi cum trebuie să ne aflăm după cursul vieţii socotindu-ni-se lucrurile sau fap­tele ce am făcut sau am lăsat nefăcute împotriva datoriei noastre? Asemenea întrebări, zic, sînt unite cu cele trei întrebări principale ce se pun filosofiei, la care ea trebuie să răspunză, şi răspunzînd acelora răspunde de odată şi la toate cele ce stau în legătură cu dînsele. Insă căutînd răspunsul cerut, ne vedem împrejuraţi de o mulţime de greutăţi, şi după cercetare mai adîncă aflăm, că nici nu se poate da răspunsul mai înainte de ce am răspunde la altelea care se nasc dintr- insele şi stau loruşi paralele, adică: putem noi cunoaşte adevărul?, sin- tem datori a tace bine?, putem noi simţi sau doară şi produce frumosul1 lor şi acestea rămîn fără răspuns pînă nu se desleagă cele urmă­toare produse printr’însele? Prin ce organ sau facultate putem noi veni la cunoştinţa adevărului? Prin ce organ sau facultate săvirşim fapte? Prin ce organ sau facultate simţim noi? Siliţi fiind a căuta răspunsul la aceste mai de pe urmă, venim la principul acela, carele în limba noastră îl numim minte sau suflet, sau şi anima în înţeles iilosofic. Deci a supune cercetării acest princip împreună cu facultăţile lui, va fi datoria şi lucrul nostru cel dintîi. Gnoti Seavton este sfatul, căruia trebuie să asculte toţi cei ce vor să vie la cunoştinţa filosofiei. Aceasta învăţătură de a ne cunoaşte pe noi înşine, sau facultăţile sufletului nostru, se chiamă psihologie, şi aceasta ne va fi mergătorul înainte al filosofic» propedeutica.

Sîntem siliţi aşa dară a întoarce lucrul ce face mintea cu întrebările ei, a o supune întîi pre dînsa la essamen, a o descrie mai înainte pre­cum o cunoaştem din experienţă, pentru ca apoi din datele experienţei să putem ajunge prin critică la teoria ei, şi pe cînd-i vom cunoaşte puterea şi marginile să ne apucăm de răspunsurile ce se cer de la noi. Răspunsul acesta este mai mult prudenfial, raţional. Matematicul teore­tic nu întreabă de instrumente, şi de vin ele vreodată în consideraţie, le presupune toate bune şi umblarea cu ele lesne; însă practicul totdeauna mai înainte d’a se apuca de operaţiunile sale, le cearcă, că ştie bine că lăsîndu-le necercate, şi ele puţind fi vitiate, îi dau rezultate false. Asemene filosoful în cercetările sale, fiind de odată nu numai teoretic, ci cu mult mai vîrtos practic, trebuie să bage bine de seamă cu ce instrumente are a face. Deci dară Psihologie, partea intelectuală a Antro­pologiei.

Insă aici ne pot întreba unii care au doară mai multă experienţă decît noi în cîmpul ştiinţelor: Cum vreţi să cunoaşteţi facultăţile sufle­tului mai înainte de a cunoaşte ale trupului? Continuînd regresul de la Psihologie la Filosofie. Alţii mai pătrunzători ne pot pune întrebarea şi mai pe larg: Cum vreţi să înţelegeţi Antropologie fără cunoştinţă zoolo­giei!, continuînd regresul încă cu o treaptă. Alţii ne pot cere Organo- logia generală, cunoştinţă naturei animale, împreună cu cunoştinţa natu- rei vegetale. Alţii ne pot spune că cercetarea naturei organice presupune cunoştinţa naturei anorganice sau a lumei mecanice, şi aceasta fiind teorie presupune o istorie culeasă din datele experienţei şi ale obser­vaţiei. Deci dară Cosmografie, treapta dintîi a ştiinţelor estematice şi după dînsa progresiv: esplicaţia legilor lunei mecanice, sau fisica raţio­nală cu aplicaţie la fenomenele naturei în cursul anului, al lunilor şi al zilelor, al ploilor şi al vînturilor, al tunetului şi al fulgerelor. După esplicaţia fenomenelor fizice, esplicaţia fenomenelor chimice, în compune­rea şi descompunerea trupurilor, Chimia împreună cu minerologia şi geologia. După prelucrarea acestora, trecere la cercetarea naturei orga­nice, organologia generală: Fitologia sau Organologia vegetală. Zoologia sau Organologia animală, Antropologia, mai întîi Fisiologia cu toate aussiliarele ei şi apoi Psihologia, şi cu dînsa Filosofia.

Acestea sînt treptele pe care am trebui să ne înălţăm la înaltul edi­ficiu al filosofiei: I. mecanismul naturei; 11. Organismul naturei; III. Vita­lismul; IV. Animalismul; V. Mentalismul. Insă fieştecare cere un studiu particular şi un curs de mai mulţi ani, pentru aceia se şi socoti de tre­buinţă o despărţire între dînsele şi între filosofie, dar numai cu tinerea şirului. Cunoştinţele lucrurilor supuse sensului merg înaintea cunoştinţe­lor agonisite numai prin minte curată. Cunoştinţele a posteriori sînt cele dintîi în viată, iar cunoştinţele a priori sînt fructele speculaţiei ştiinţifice. Deci şi teoria ştiinţelor estematice trebuie să ne fie cunoscută înaintea teoriei ştiinţelor normative. Cu o vorbă: întîi esperienţa şi apoi filosofia.

Din filosofie, întîi partea subiectivă şi apoi cea obiectivă. Partea subiectivă a filosofiei se află în cea mai strînsă legătură cu Psihologia antropologică. Şi dacă împărtim cu Kantianii psihologia 1) în empirică sau Istorică, adică cea ce cuprinde fenomenele sufletului său ale mintii, ca fapte istorice, date prin esperientă, sau ca fapte ale cunoştinţei noastre empirice fără cercetări şi întrebări mai adinei despre căuşele şi încli­narea lor,- 2) în critică, adică ceea ce supune la essamen faptele con­ştiinţei, pentru ca să poată veni prin aceasta la întemeierea unei teorii rafionate despre dînsa; 3) în teorică [evident teoretică], adică cea ce cuprinde teoria tuturor cunoştinţelor lucrărilor subiectului nostru, — atunci partea subiectivă a filosofiei nu e alta decît Psihologia teorică purcezînd în cele trei direcţii fundamentale ale subiectului nostru, pe trei căi, adică speculativă, operativă si sensitivă. Cea dintîi cuprinde legile după care cugetă subiectul nostru, adică Logica, si legile după care cunoaşte subiectul nostru, adică Gnoseologia. A doua cuprinde legile după care să determinează la fapte, adică Teletica, şi legile după care săvîrşim fapte, adică Pracseologia. A treia cuprinde legile şi drepturile simtămîntului precum spre cunoştinţă cît şi spre voinţă şi pentru care se numeşte şi Estetică.

Filosofia obiectivă răspunde la întrebările principale: ce este adevărul, bunul şi frumosul?, formînd în acest chip Aletologia, o Agatologie şi o Kalleologie. Cea dintîi ne arată temeiul pe carele se razimă adevărul filosofic şi adevărul matematic, adică ne arată temeiul pe care se razimă moralitatea şi legalitatea faptelor noastre; cea mai de pe urmă ne arată temeiul pe carele se razimă ideile noastre despre frumos şi despre su­blim, sau armonia între sensibil şi ideal, împreună cu legile judecăţii noastre despre scop, sau Teleologie şi cu massimele religioase sau Euseblologia, mai pe urmă vine istoria filosofiei. Insă precum Psihologia empirică nu e filosofie, ci numai Propedeutică, poarta prin care trebuie să intrăm ca să venim la filosofie, aşa şi istoria filosofiei nu e alta decît un preservativ necesar, pentru ca să nu cădem în unilateralitate filosofînd, un deşteptător folositor pentru cercetări deosebite, un comparativ între massimele noastre şi massimele celor ce au filosofat mai înainte de noi, între paşii noştri şi paşii lor, între rezultatele noastre şi rezultatele lor. Filosofie proprie nu putem învăţa din istorie, pentru că filosofia nu cunoaşte autoritate, şi pentru că filosofia e ştiinţă a priori, iar istoria numai a posteriori; însă putem învăţa modestie dintr’nsa, putem învăţa temperantă, putem învăţa prudentă. Că precum autoritatea slăbeşte cuge­tarea liberă, aşa şi confidenta peste măsură în puterea noastră poate trece în arogantă şi în temeretate, şi filosoful cel adevărat trebuie să re păzească de toate.

Amîndouă ştiinţele aussiliare Psihologia şi Istoria filosofiei fură ne­îngrijite pînă în zilele noastre. Insă în Germania după ce trecu furia d-a dezvolta filosofia din un princip suprem transcedental, din punerea absolută a lui Eu sau din opunerea lui Non-Eu, din Sintetismul lui Krug sau din Identitatea lui Schelling, din Entusiasmul lui Schlegel sau din Indiferenta lui Hegel între fire şi cirgetare, începură Kantianii a se pune pe studiul Psihologiei a cerceta mintea omenească, a străbate istoria filosofiei şi a se depărta într-acest chip cît se poate de unilateralitate.

Tot această tendinţă vedem şi în Britania unde desparanta de a afla adevărul a făcut epocă de două ori. întîi pe la sfîrşitul sutei a şasprezecelea la îngroparea scolasticismului şi de care i-a scăpat Bacon de Verulam prin introducerea metodului inductiv, a doua oară în suta opt­sprezecea supt scepticii cei ageri Locke şi Hume, cărora s-a opus cu toate energia Toma Reid în Anglia şi Immanuel Kant în Germania, şi în zilele noastre criticul, istoricul şi psihologul Dugald Stewart. Asemenea lucrare se iveşte şi in Franţa decînd Roger-Collard a aruncat Sensualismul de pe tronul filosofiei gallicane şi decînd Cousin prin introduce­rea istoriei filosofiei a făcut cunoscuţi pe compatrioţii săi cu adîncimea germană. Aceasta e şi sentinţa noastră despre întemeierea filosofiei în lara noastră, să o învăţăm pe temeiul neclintit al esperienţei, incepînd a ne essamina întîi puterea noastră şi mintea noastră cu toate facul­tăţile şi legile ei, şi după acesta a o întrebuinţa spre cercetarea între­bărilor care ni le punea ea, a căuta răspunsurile care ni se cuvine a i le da împreună cu răspunsurile ce i le-au dat alţii care au filosofat mai înainte de noi.

Filosofia şi Matematica sînt surori. Amîndouă sînt ştiinţe a priori, amindouă sînt apodictice, amîndouă universale. Adevărurile matematice sînt acelea în tot locul şi în tot timpul, asemenea şi adevărurile filoso­fice. Precum nu este decît o matematică pentru tot omul şi pentru tot veacul aşa nu este mai mult decît o filosofie, numai supt deosebite forme.

Precum matematica are atace cu construirea conceptului, aşa şi filo­sofia, numai cu aceia diferenţă, că matematicul construind conceptul îl poate supune privirii, iar filosoful numai cugetării, pentru aceia se şi chiamă cunoştinţa matematică intuitivă şi cea filosofică discursivă. Timpul şi spaţiul sînt elementele matematicului, filosoful n-are ce face cu ele, el trebuie să abstragă de la amîndouă. In matematică toate adevă­rurile se razimă pe principiul contrazicerii, şi pe acesta trebuie să se razime şi adevărurile filosofice, că acest princip strajnic domneşte peste mintea omenească ca fătul [fatalitatea] peste zeii lui Omer, şi noi de supt jugul lui nu ne putem scăpa fără renuntia mintii. Insă acest princip necesar în matematică, este deodată şi destul într-însa, dar In filosofie nu este destul. Că nu urmează nici decum dintr’aceia, căci cugetatul [gîndirea] despre un lucru sau despre o faptă nu implică contrazicere, să aibă şi [chiar] realitate obiectivă, ci aceasta trebuie arătată într-alt chip, şi de nu se arată, rămâne cugetatul cugetat deşărt.

Filosofia se deosebeşte de ştiinţele empirice, cărora adnumerăm ştiin­ţele istorice şi în specie ştiinţele naturale sau fisice, printr-aceia că filosofia este ştiinţa a priori, iar cele empirice sînt a posteriori, filosofia se desvoltează prin cugetare curată, neamestecată de lucrurile sensuri­lor, iar ştiinţele empirice cuprind numai spusele sensurilor (simturilor)j filosofia este ştiinţa normativă, iar empiria estematică; conceptele filo­sofice se unesc într-o sistemă spre formarea unei teorii prin logistică dreaptă, iar cele empirice numai prin inducţie.

Filosofia se deosebeşte de poezie sau de închipuirile fantasiei printr- aceia, că cugetul filosofic să aibă realitate obiectivă, iar cel poetic poate fi de tot deşert; de la filosof se cere adevărul, de la poet numai frumo­sul, pentru poet e destul să spue minuni desfătătoare de Pegas, fără a dovedi că se află asemene animal în natură, iar filosoful carele pretinde că substanţa este una trebuie să o şi dovedească, ca de nu face er aceasta, avem drept a o numera Intre visuri, filosofia e raţională, logis­tică, Poesia e ficțională, fantastică.

Filosofia e fundamentul tuturor ştiinţelor, însă de o dată şi cea mai abstractă dintre toate ştiinţele, închisă între mărginile cunoştinţei apriori, supusă penelului d-a degenera într-un formalism gol, cere cea mai mare bagare de seamă, cea mai sănătoasă judecată şi cea mai ageră deosebire, altmintrele fantasiem în loc d-a filosofa şi ficţionam în loc d-a raţiona, sau raţionăm din păreri fără temei, fabricăm în aer, dogmatizăm, cădem şi ne cufundăm în dogmatism, un lucru ce se întîmplă mai vîrtos cu cei ce se apucă de filosofie obiectivă fără a fi luat învăţătură de la cea subiectivă, cei ce filosofează fără a fi essaminat mai întîi legile, facul­tăţile şi marginile minţii omeneşti. Asemine fabrice vedem la Platon, la Spinoxa şi la Wolf. Acestui mod îi stă dimpotrivă Aporetismul; procesul lui e negativ, el se îndoieşte de toate, caută contrazicere în toate. Cu măsură întrebuinţat ne păzeşte de multe rătăcirii însă slobod, preface în nemîca toată cunoştinţa noastră. — Calea cea adevărată pre care putem parveni la ştiinţă nu e nici dogmatică nici aporetică, ci critică. Nu tre­buie nici să credem toate cele ce ne arată faţă de adevăr, nici să ne indoim de toate cele ce nu ni se pot dovedi,- ci trebuie să băgăm de seamă la faptele conştiinţei noastre, şi după dinsele să cercetăm legile originare ale tuturor activităţilor noastre, ca prin aceasta să putem ajunge la principe universale, prin care numai singure se pot şi afla adevărate cunoştinţe şi lega într-un tot ştiinţific, intr-o sistemă. Acest metod este într-adevăr greu, dar numai printr-însul ne putem mîntui. Judecător drept, ne învaţă a judeca drept şi fără parţialitate. Fără dare de seamă nu Iartă părerile nimănui, nici chiar ale noastre. Deci cere libertate deplin, şi 1) lepădare de prejudecăţile vieţii comune, care sînt cele mai mari piedici ce poate întîmpina amatorul (iubitorul) de ştiinţă. Că sînt prea multe în viaţa comună, pe care noi fiind dedaţi cu ele din copilărie le ţinem adevărate, măcar că n-am întrebat nici o dată pe ce temei se razimă, şi în filosofie după ce cercetăm mai adînc aflăm ca sînt false şi aceasta vine de acolo că minciuna îmbracă prea de multe ori vest­mântul adevărului, şi cine n-are ochi ageri destul foarte lezne le poate lua una pentru alta. De aceasta vrînd să ne facem filosofi trebuie să ne lepădăm, trebuie să ne renunţăm, ca nu cumva fiindu-ne mintea împreju­rată de ele, ca ochii trupului de ceaţă, să nu putem dobîndi lumina adevărului. Cine vrea să-şi ţie şi prejudecăţile şi să se facă şi filosof, pentru acela e filosofia un x necunoscut, la a cărui cunoştinţă el nici odată nu va ajunge. Mai bine o dosă d’Aporetism la intrarea în filosofie decît cel mai mic prejudeţ,- 2) cere să ne păzim de credinţa autoritativă. Că autoritatea în filosofie n-are loc. Cele ce zic sau cele ce au zis alţii nu ponderează nimica pentru noi, dacă nu le putem pătrunde noi cu mintea noastră, şi dacă nu putem noi prin mintea noastră ajunge la adeverirea lor. Pentru aceia ce-şi pun ca maximă în filosofie: Să nu pri­meşti nimica fără temei nedestulător, Nihil admittendum absgue ratione sufficientei 3) cere lucrare proprie, fieşte care de sine şi pentru sine.

Alte ştiinţe le putem dobindi prin învăţătură de la alţii, ca [şi] cînd le-am cumpăra oareşicum fără a ne face pre noi învăţaţi putem dobîndi învăţătură. Cu filosofia e altmintrile. In filosofie, învăţători în înţelesul strimt nu putem avea, căci filosofia nu se învaţă de la alţii, ci numai învăţători de cele ce noi înşine prin cercetare trebuie să învăţăm,- Să filosofăm învățînd filosofia. Învăţătorul de filosofie nu poate fi purtător pre cale ci numai arătător de cale, şi fiecare amator de dînsa trebuie să călătorească pre picioarele sale, trebuie să ne decidă la lucrul cel greu a cugeta însuşi, a cerceta însuşi, a judeca însuşi. Cel ce voieşte ca învăţătorul să nu-i fie numai arătător de cale şi să-i fie şi purtător, acela poate şti mai înainte că nu va parveni niciodată la filosofie.

Aceste sînt jertfele care le cere criticismul de la noi, cărora se mai poate adauga abstragere şi reflectarea cea particulară filosofiei. Această abstragere, adică tragere înapoi din lumea fenomenelor şi intrare în lumea fiinţelor celor curate, pre nişte greutăţi de care se sperie cei mai mulţi, şi mai vîrtos aceia care nu sînt dedaţi a călători pre mijloacele sale (lor] ci sînt învăţaţi a se lăsa a-i duce alţii. Si aceste dificultăţi nu le putem învinge altmintrele decît numai sculîndu-ne o dată, rezolvîndu-ne şi apucîndu-ne de dânsele cu toată seriozitatea, cu toată lua­rea aminte, strădania şi răbdarea. Trebuie să ne supunem la o reformă peste tot, la o curăţenie de păcatele lumei fenomene, ca o naştere din nou. Această revoluţie în noi este de neapărată trebuinţă, cine nu o poate duce pînă la acel punct, acela e perdut pentru ştiinţă.

Insă după ce am trecut odată printr-însa, după ce ne-am dedat cu abstragerea, cu reflectarea, cu combinarea şi cu construirea conceptelor, nu se poate afla ştiintă mai lezne decît filosofia. Toată materia ei este în noi şi noi nu avem alta d-aface decît a intra în noi înşine şi a o dezvăli cum desvelim firul de mătase de pe crisalidă.

Să bagă de vină matematicii, dar cu mult mai vîrtos filosofiei, căci nu vor să se pogoare de pe tronul lor cel înalt la publicul de rînd, căci nu vorbesc limba oamenilor comuni. S-a băgat de seamă că şi matemati­cul şi filosoful în starea de acum îşi pot vedea toată ştiinţa lor înaintea a toată lumea ne-matematică şi ne-filosofică fără a fi înţeleşi de cineva, pentru essemplu poate striga matematicul cu glas cît de mare că sinul unghiului e de o potrivă cu jumătatea de coardă a unghiului îndoit, fără a se teme că-1 va înţelege vre un profan. De asemene frazuri are şi filosoful o mulţime foarte frumoasă. Dintre strădaniile de a vulgariza matematica şi filosofia, cîte s-au făcut pînă acuma, nu şi-au ajuns sco­pul nici una. De la matematică în zilele noastre nu se mai face această cerere ne-dreaptă, însă filosofia doresc cu toţii să o vază familiarizată. In Franţa de pe timpul lui Montaigne s-au făcut mai multe probe pînă acum şi s-au văzut foarte multe idei frumoase în limba populară. Insă cei mai de pe urmă cînd au vrut să caute filosofia într-însele bagară de seamă că ceea ce află ei în limba populară şi ceea ce fu ţinutul flloso- fiei pînă acum nu e filosofie, ci înadevăr nimica mai mult nici mai puţin decît cugetare şi judecare populară.

Au fatalitatea aceasta ştiinţele abstracte, ştiinţele care nu se află in viata comună. Ele nu se pot sluji cu vorbe din viata comună. Ideile lor sînt străine profanilor, deci şi vorbele trebuie să le fie străine, ideile lor sunt nouă pentru începători, deci şi vorbele trebuie să le fie nouă. Despre obiecte matematice nu putem vorbi decît în limba mate­matică. Despre obiecte filosofice nu putea vorbi decît în limba filoso­fică. Cine vrea să le înţeleagă, trebuie să se iniţieze într-însele după toate formele iniţiatiei, pentru cei neinitiati rămîne în toată puterea ca: Procul estote profani. Deci, pe lîngă învăţătura ideilor filosofice, trebue să învăţăm şi limba filosofică. învăţătorul construind ideile, trebue să construe şi espresiile. Ascultătorii urmînd învăţătorului în construirea ideilor trebuie să-i urmeze şi în formarea esprcsiilor care sînt icoanele ideilor. De amîndouă părţile avem trebuinţă de patientă, mai vîrtos noi Românii, că pentru noi este mai mare această greutate decît pentru celelalte naţii, care au limba ştiinţifică formată. Limba noastră în genere şi limba ştiinţifică în spetie nu e încă făcută, ci numai se află pe drumul de a se face. Pentru norocirea noastră ea are o mumă învăţată şi trei surori cultivate şi cunoştinţa acelora ne va duce la cunoştinţa limbei noastre. O critică imparţială (la care vom ajunge prin filosofie) ne va desvăli natura ei şi ne va arăta relaţia în care se află cu muma şi surorile ei, şi cultura acestora va sluji spre cultivarea ei.

In psihologie desvălind facultăţile şi lucrările minţii noastre, vom intra şi în esplicarea fenomenelor limbii încît acestea sînt efectele lucră­rilor psihice şi încît ea ne poate sluji spre descoperirea cauzelor acelora, şi vom face ale noastre băgări de seamă la limba românească şi mai pe larg. În logică esplicînd legile cugetării, vom esplica assemine şi legile vorbirei, vom propune Dianoetica din pas în pas împreună cu Dialectica. În speţie vom băga de seamă la dînsa în tot cursul filosofiei, însă numai cu critica, căci arbitrariul va avea loc, fiindcă nu vrem nici să înşelăm pe alţii, nici să ne înşelăm pe noi. Şi aşa socotim că prin cultura ştiinţei vom ajunge şi la cultura limbei.

S-a introdus moda mai vîrtos în ştiinţele pragmatice, a le lăuda în fruntea tractatului pentru folosul care-1 aduc ele: noi după ce v-am spus pre scurt obiectul filosofiei, a vi o recomanda după folosul ce putem aştepta de la dînsa, socotim că e lucru fără cuviinţă, şi credem că în loc d-a o învăţa printr-aceasta numai o am degrăda. E foarte adevărat că viata omenească numai atunci se va deosebi de mecanismul fenomenelor anorganice şi de lucrarea instinctivă a fiinţelor neînţelegă­toare, cînd va fi luminată de făclia filosofiei. Că moralitatea şi legali­tatea numai atunci se vor înfiinţa cînd prejudecăţile se vor răsturna, patimele se vor subjuga şi preceptele filosofice vor domni în mintea şi purtarea fiecăruia. Că religia numai atunci îşi va ridica capul cînd amîndouă inimicile ei. de o parte necredinţa şi de alta superstiţia, se vor sugruma prin filosofie. Insă pe lîngă toate aceste urmări mîntuitoare pentru omenime, care trebue să le recunoaştem şi să le mărturisim, a recomanda filosofia numai pentru ele, e un lucru mai jos decît demni­tatea filosofului. Filosofia are demnitatea şi preţul său în sine, şi noi ca amatori de ştiinţă trebue să o estimăm chiar numai ca ştiinţă. Cine nu o iubeşte ca ştiinţă, acela în zadar o iubeşte ca servă {servitoare]. El ne arată printru aceasta că e nevrednic de dînsa. Folosul material ce aşteaptă de la dînsa îl poate avea, însă de mustrarea ei nu poate scăpa. De aceea şi mie mi-ar părea foarte rău dacă s-ar afla vrun Aristipp între dumneavoastră, care supt nume de filosofos să se facă philochremon (iubitor de arginti).

Dar dacă n-avem trebuinţă d-a o recomanda dar avem d-a o apăra. Filosofia destinată spre iluminarea mintii omeneşti, spre împăcarea omului cu sine şi cu lumea, trebuie să mărturisim cu durere că are, sau mai bine, că a avut şi faţa cea rea neagră. Nu e lucru sfînt pe lume de care oamenii să nu fi făcut abuz, aşa nici filosofia n-a scăpat de schimonosirea sofiştilor. Această întîmplare tristă a produs în mulţi oameni o frică de filosofie, intr-altii şi o ură către dînsa. Filosofia după privirea lor nu fu mai mult invătătura adevărului, nici a bunului, nici a frumosului, ci numai a aprindere de creieri, care abate pre oameni de la calea prescrisă de mintea cea sănătoasă. Însă acestora trebuie să le răspundem în interesul ştiinţei, că ideea lor de filosofie e falsă. Filosofia nu e decît iubire de ştiinţă, iubire de virtute şi iubire de Dzeu, şi dintr-o iubire ca aceasta nu se poate naşte rău. Abuzul făcut de şarlatani nu trebuie să fie imputat ştiinţei cei nevinovate, nici arta sofiştilor să se confunde cu filosofia. Aceea să se isgonească nu numai din şcoala, ci si din tară, neghina să nu împiedice creşterea griului.






Sîntem departe de a propune arta sofistică, aprinşi fiind de umbra cunoştinţei adevărului, de pregătirea drumului către virtute, şi ştim adevărat că filosofia bine filosofată, nu-şi împlineşte aceeastă dorinţă, şi ne face să fim in adevăr ceea ce sîntem, oameni. Ne rugăm aşa dară să ne înţelegeţi bine, să uniţi chiar acel înţeles cu vorbele noastre care le unim noi. Specularea să nu să depărteze de la calea adevărului, lucrarea să nu se abată de la calea virtuţii. Să poftim drept aceea, ca cele ce propune ştiinţa în teorie să se arate în toată maiestatea lor şi în fapte, precum luminează adevărul in cugetare, aşa să lumineze şi în purtare, virtutea domnitoare în minte să domnească şi în lucrare, fru­museţea strălucitoare în idee. cu atît mai vîrtos să strălucească şi in viată. Scurt, filosoful să fie cu sine însuşi în armonie: principe drepte şi fapte virtuoase. Încă şi mai departe ne întindem, rugîndu-vă, ca cu­noştinţele dobîndite prin filosofie să le întrebuinţaţi spre binele şi folo­sul patriei şi al naţiei, al naţiei româneşti, care după atîtea veacuri de calamităţi. începe a răsufla, începe a se ridica, începe a-şi cunoaşte starea sa şi a privi spre o vitorime mai fericită; se bucură că vede o junime plină de duh şi de zel, şi îndrăzneşte a-şi face nădejdi mingiitoaro. Să ne silim drept aceea cu toţii, povătuitorii şi povăţuiţii, învăţătorii şt iubitorii de învăţătură, ca cu atîta mai lesne unindu-ne puterile şt lucrările să ajungem la acel scop, spre carele e destinat tot neamul ome­nesc. Paşii cei dintîi sînt cu adevărat anevoie şi descurajează pe mulţi; incă odată voinţa şi perseverenta, că cine lucrează cu inima curată pe acela îl ajută şi Dzeu.