mercredi 17 décembre 2014

Dereptulu naturale alu Româniloru (extras)

Simion Bărnuțiu

INTRODUPTIUNE 

§ 1. Dereptulu Româniloru si dereptulu Romanu, 

Dereptulu Româniloru e dereptulu Romanu, de aceea e si neaperatu a lu desvoltâ necontenita in conformitate cu prin­cipiale cele naturali si eterne de dereptu, pre care le au stabilitu si le au aprobata poporulu Romanu, asemine desvoltare cere insasi esistenti’a naţiunii Române, ca-ci dereptulu natiuniloru viue nu se nasce casualmente, nece nu se imprumuta de la străini, ci se nasce de in indigentiele loru interne ca si limb’a, deci precumu ar fi nenaturale, neratiunale si nenatiunale a’si corumpe limb’a prein limbe străine asia e si cu dereptulu. In evolutiunea continua a dereptului nostru pre basile strabune (Ihering I, pag. 96, 97 etc. 204), se va areta si poterea vitale si regeneratoria a naţiunii nostre si in adoptarea codiciloru străini decadenti’a ei. 

§ 2. Dereptulu si dereptatea. 

Dereptulu (jus) in fontânele nostre e ars bni et aequi. Bunulu seu salutea toturoru (bonum sive salus omnium) e scopulu finale; eculu (aequum) este ecaretatea completa. Deci esenti’a si problem’a dereptului consiste in artea de a determina si de a direge relatiunile cele sociali ale poporului a­sia catu se se pota efeptua acelu scopu, adeca bunulu seu salutea toturoru si ecaretatea completa. 

Dereptatea (justiţia) se manifesta in purtarea cea con­forme cu dereptulu, ea se pote imparti in interna si esterna, precumu purtarea cea conforme dereptului se nasce dein respeptarea dereptului seu dora de in fric’a punei si dein alte raţiuni esterne. Inse ai noştri numescu dereptate numai voli’a ceea ce respunde dereptului in adeveru (justiţia est constans et. perpetua voluntas jus suum cuique tribuendi), loru e necunoscuta impartirea dereptatii in dereptate comu­tativa seu espletrice (justiţia commutativa sive expletrix) si distributiva seu atributrice (distributiva sive atributrix), ace­sta împărţire Aristotelica (EthicaV. 1.) nece nu atinge esenti’a dereptatii ci numai problem’a ei, carea consiste intru a­ceea, ca omenii au se’si implenesca detoriele loru a une­ori fora de cautare la persona, pentru esemplu candu ’si implenescu obligaţiunile contrase, era a une ori sunt detori se caute la meritulu si la demnitatea personeloru, pentru esem­plu candu impartu remuneratiuni si pune. 

Nota. Jus (de la jubere mai bine decatu de la justiţia) a­re doue intielesuri si in dereptulu nostru, unulu obieptivu si altulu subieptivu. Jus in intielesulu obieptivu coprinde tote regulele si institutiunile carile determina si diregu lucrările omeniloru pen­tru a pote efeptua ide’a dereptului (artem boni et aequi); jus in intielesu subieptivu insemna libertatea ceea ce competiesce fiacărei persone, câ una libertate intemeliata pre dereptu si mărgi­nită prein dereptu, iienduea dereptulu pune margini arbitriului, si intre aceste margini apera libertatea ceea ce o da personeloru. Alte insemnari si aplicatiuni a le dereptului (jus) sunt numai de­rivate si neproprie. 



§ 3. Dereptulu naturale, moralea si ecitatea, 

Dereptulu naturale in opusetiune cu celu positivu cu- prende in sine pre acele norme, carile se deducu cu nece­sitate logica dein ide’a dereptului, adeca dein ide’a unei vieţi sociali pacifice si regulate câ scopulu ultimariu a totu dereptulu. Totuşi propusetiunile juridice aflate pre acesta cale au valore praptica numai unde lipsescu legile positive, cu tote câ dereptulu positivu e numai unu surogatu alu dere­ptului naturale, ca-ci fora de dereptulu positivu si numai du­pă celu naturale nu ar fi cu potentia a cunosce in tote ca­şurile particularia ce e conforme ideei dereptului. 

Cu dereptulu naturale e in strinsa legătură 

1) Moralea (disciplina de officiis), adeca sistem’a reguleloru purtării celei morali, carea se cuvene omului câ fien- tia ratiunale, sistem’a onestului (lionesti), a buniloru mori (bonorum morum); moralea se reporta catra dereptulu naturale câ universariulu catra particulariu. 

2) Ecitatea (aequitas, aequum jus), adeca a apretiâ si a consideră deplinu si intru una forma tote cercunstan- tiele candu judeca cineva relatiunile juridice; ecitatea se po­te numi si aplicatiunea dereptului naturale, ca-ci numai con- siderandu in acestu modu tote cercunstantiele fia cărui casu concretu potemu se ajungemu la acea ecaretate interna, pre carea o cere raţiunea totu de un’a de cate ori avemu de a judeca seu de a traptâ cu omenii, dein contra aplicatiunea reguleloru generali, carile cuprindu obieptele in masa, precumu ocuru de multe ori in dereptulu positivu, ne du­ce numai la una ecaretate esterna si aparente. De aceea suntemu detori a urma ecitatea in totu modulu posibile; ea cede si se retrage numai acolo, unde esiste lege positiva, carea determina ce este ecu in cutare casu. 

Asia e si cu moralea; ca-ci de si demu se recunoscemu, cumu ca purtarea cea morale a cetatianiloru e una conditiune necesaria a statului juridicu celui adeveratu, de unde si dereptulu positivu iea in vedere moralea in forte multe respepte, totuşi acest’a nu se intielege asia, câ si cumu fiacare detoria morale are fi si detoria juridica si cumu ca totu ce e nemorale are fi si nedereptu, ca-ci acest’a nu s’ar pote pune in lucrare. 

[…] 



§ 6. Jureprudenti’a. 

Jureprudenti’a stramosiloru noştri e una opera demna de mirare si inca neajunsa de politicii moderni; notele e carapteristice sunt aceste: 

1) Jureprudenti’a nostra considera tota ordinea juridica câ pre una revelatiune a ideeloru naţiunii celoru morali, patri­otice, politice, câ pre una revelatiune a indigentieloru ei, si a tota vieti’a ei natiunale. De aceea Juristulu Romanu are neaperata necesitate, câ se cunosca tote relatiunile vietiei, anume domestice, private si publice, relatiunile gentiloru si pre ale particulariloru, pentruca fora de acesta cunoscintia elu n’ar pote judecâ despre contrapte, belu si pace si alte. Juristulu Romanu aseminea celui Romanu, nu pote fi numai leguleju, de la elu se cere câ se fia prapticu si politicu in tota semnificatiunea cuventului. 

2) Jureprudenti’a nostra lega de naţiune dereptulu si tota ordinea juridica. Casatori’a e intemeliata pre consensw, co­munităţile sunt intemeliate pre consensw, statulu e creatu prein consensulu tuturoru (consensus omnium) si intemeliatu pre acelaşi. Cicerone dice despre poporulu si statulu Romanu ca e: costus hominumjuris consensu et utilitatis communione sociatus (de rep. I. 25). Legile nostre inca nu sunt altu ceva, de catu ne- sce papte consentite seu voite de toti natiunalii (communis rei- publicae sponsio), aseminea si Magistraţii noştri sacri si civili sunt creaţi prein alegere si paptu; sufragiulu poporului Românu e recunoscutu in Codicele nostru civile câ si in celu na­turale, elu e scosu de la sufragiu numai de fado prein abusu. 

Deci jureprudenti’a nostra se destinge de^jureprudenti’a lui Haller, Fihner, Bonald, Hegel, Hugo, si a altoru absolutisti si reaptiunari. 



3) Cu tote aceste jureprudenti’a nostra recunosce dere- pturi, pre carile nu pote redica nece decretulu universităţii natiunali; pentru esemplu nu se pote redica paptulu natiunale, nu se potu redica principiale cele supreme recunoscute (honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere si altele), nu se pote redica libertatea si statulu civile alu cetatianiloru Români si altele: unu decretu in contra acestor’a ar fi totu de un’a nevalidu si inca si forte nebunu (stultissimum) precumu dice Cicerone (de legib. I. 15, 16). Deci, precumu dice totu Cicerone provocandu la formul’a vechia, carea se oserbâ la rugarea legiloru ‘, nece nu e permisu nimenui câ se roge atare lege: si daca o ar’ si rugă, ea ar’ fi câ nerugata (si quid jus non esset rogari, ejus ea lege nihil rogatum). Tota jurepruden­ti’a Romana si in urm’a acesteia chiaru si imperatii cei om­nipotenţi, inca si Justinianu recunoscu, câ nece una lege, si nece unu mandatu alu senatului seu imperatului nu pote se despuna ceva in contra conditiuniloru si a principialoru pa­ptului natiunale, seu, câ sevorbimu cu insasi cuventele loru, in contra raţiunii si a derepturiloru naturali, carile sunt totu deun'a firme si nemutabili (contra rationem et jura naturalia semper firma atque immutabilia); si inca mai ada­uge espresamente, câ si constitutiunile imperatesci, prein carile s’aru violâ acele derepturi, inca aru fi nevalide, si judecii nu aru fi obligaţi a le urma.  

Asia dara jureprudenti’a nostra se distinge de teori’a lui Hobbes, ceea ce da valore toturoru mandateloru, carile esu de la unu monarcu legitimu; de teori’a lui Roussem, ceea ce da valore toturoru decreteloru adunării generali; de teori’a lui Zachariae, carea tiene, câ daca invinge majoritatea in revolutiune, atunci tote manifestatiunile vointiei poporului sunt derepte si valide. După jureprudenti’a Romana nu e omnipotente, adeca mai pre susu de dereptu, nece adunarea, nece universitatea natiunale. Jureprudenti’a Romana e adoptata intru acest’a de Angli si Americani. 

4) Jureprudenti’a Romana e „divinarum atque humanorm rerum notia, justi atque injusti scientia“ adeca jureprudenti’a Romana e sistema de adeveruri juridice si politice carile se deducu cu necesitate logica dein principiale supreme recu­noscute si consentite de toti Romanii. Legile Romane nu sunt diptate arbitraria, ele supt tote in legătură sistematica cu principiale cele naturali, supreme si recunoscute de toti; comitiale, senatulu, magistraţii nu potu decreta nemic’a con­tradictoriu acelora principia, precumu s’a aretatu de asupr’a; nece una autoritate natiunale nu pote introduce legi, institutiuni, seu religiuni străine, fienduca prein acest’a s’ar tulbura sistem’a Româna, carea e esentialmente natiunale. Pretorele Romanu esplica si suplinesce legile după principiale dereptului natu­rale pre carele sunt basate despre acest’a nu vora se scia nemica juriştii cei istorici si positivi de astadi. Judecii nu sunt obligaţi a urma legiloru contraconstitutionali, adeca potestatea judeciaria nu e supusa absolutamente potestatii legelative. 

Juriştii Romani nu intielegu prein notitia rerum divi­narum atque Tiumanarum câ Juristulu Romanu ar’ ave se’si cestige gia pana candu e in scola una cunoscentia completa si filosofica despre tote obieptele scientifice, său câ tote scientiele aru fi numai una parte a jureprudentiei, ci intielegu cunoscenti’a cea enciclopedica, pre carea ’si o pote cestigâ fiacare Romanu in cursulu prescrisu, si afora de acest’a se cunosca bene relatiunile vietiei; acesta cunoscentia ’si o potea cestigq Romanulu dein esperientia, lucrandu si funtiunandu in vieti’a cea publica si libera a poporului Romanu ca juristu si ca politicu. 

Scientia justi atque injusti cere cu alte cuvente totu aceeaşi ce cere si definitiunea dereptului „ars boni et equi”, ca juristulu Romanu se aiba una cunoscentia filosofica si sistematica despre principiale dereptatii dupre carele are se decidă si se diregă cu dereptate relatiunile vietiei omenesci. 

§ 7. Continuatiune. 

Jureprudenti’a Romana fiendu unita cu tota vieti’a na­ţiunii privata publica, morale, si religiosa se destinge de jureprudenti’a moderna prein urmatoriele note: 

1) Jureprudenti’a Romana nu nemicesce nece dereptulu privatu, precumu făcu Juriştii absoluţi de astadi, nece pre celu publicu, precumu făcu feudalistii, Halleristii si alţii. 

2) Jureprudenti’a Romana nu desparte dereptulu de po­litica; după jureprudenti’a Romana dereptulu nu e numai unu mecanismu pusu in lucrare prein coaptiune esterna, seu numai una abstraptiune morta, seu numai una coleptiune de forme, de mandate arbitraria, de observantie istorice; după jureprudenti’a Romana politic'a nu e numai doptrin’a prudentiei, una doptrina despărţită cu totulu de vieti’a naţiunii cea morale, juridica si religiosa, seu numai una doptrina despre protocole si liste. 

3) Jureprudenti’a Romana nu desparte sistem’a juridica si politica de catra morale si religiune asia cumu făcu politicii Franci si Germani mai noui; acesti’a credu, câ legelatiunea cu atatu va fi mai deplinita cu catu va fi mai departata si mai desbracata de tote ideele si sentimentele naţiunii cele religiose, morali si omenesci, de aceea aceşti politici nu’si tienu nece unu pecatu a eschide pre poporu de la eserciti- ulu derepturiloru lui celoru mai sacre precumu e dereptulu representantiei; nu asia jureprudenti’a Romana! In fruntea ei stă ide'a cea morale a dereptatii, dein acest’a se născu principiale cele supreme recunoscute de universitatea natiu­nale, câ centrulu a tota scienti’a juridica, si câ raţiunile (rationes) cele adeverate a le toturoru determinatiuniloru ju­ridice. Legile dereptului nu sunt una mventiune arbitraria a omeniloru, ele sunt invenium ac munus Bei (L. 2, de legib.); ele se născu nemediatu dein raţiune, era mediatu dein raţiunea divina; deci pentru câ legile se fia respeptate de poporu pre catu se pote ţnai multu, jureprudenti’a Romana cere despre una parte câ acele se i se propună totu de un’a câ emanate dein raţiune adeca dein raţiunea omenesca si divina, apoi despre alta parte se se si aprobe de consensulu celu liberu alu naţiunii (communis reipublicae sponsio); asia dara jureprudenti’a romana cere câ poporulu se cunosca pre catu se pote mai luminatu, cumu ca perandusi elu legile ’si apera totu de una data religiu- nea sa, virtutea sa natiunale si stramosiesca, vointi’a sa pro­pria, prosperitatea, onorea si libertatea sa, si câ de cate ori ’si calea legile totu de una ’si profana aceste lucruri sânte. 

In fine Jureprudenti’a Romana basata pre intieleptiuiiea vechiloru Itali nece nu si potea imaginâ unitatea aptiunii politic? de catu numai prein interventiunea poporului si a ierarchiei, de aceea a avutu atat’a insemnatate Pontificatulu la Romani atatu in Itali’a catu si in Daci’a pana in diu’a de astadi in catu Metropolitii Româniloru sunt Presidenti in amendoue adunările natiunali si in diu’a de astadi. 

Nota. Era opiniune compune mai alesu la scriitorii ger. mani de care se tienu si aştadi mulţi, câ la Romani dereptulu privatu ar’fi fostu dependente de la stătu (Hugo, Puhta, Böcking si alţii), ca Romanii si Grecii aru fi cunoscutu numai pre cetatianu fora se fia avutu vre una idea despre libertatea individuuluv, in contra acestei opiniuni s’au declaratu deintre Germani Ihering, Lange, Rein si alţii, si sustienu, ca dereptulu privatu la Ro­mani au fostu de totu nedependente de la statu, si ca statulu insusi s’au construitu după principiale dereptului privatu, ca anu­me famili’a Romana e prototipulu dereptului publicu si fundamen- tulu natiunale alu sistemei dereptului privatu, unde autonomi’a individuului petrunde ca unu spiritu totu dereptulu privatu. 

§ 8. Juristulu, Jureconsultulu Romanu. 

Jureconsultulu Julianu ne da urmatori’a imagine a jureconsultului seu juristului Romanul „Celsu definesce frumosu dereptulu dicundu ca e artea bunului si a ecului, si noi cu dereptu cuventu ne putemu numi preoţii dereptului (sacerdotes juris), fienduca noi ne inchinamu dereptatii, si profesamu cunoscenti’a bunului si a ecului, despartiendu eculu de neecu, alegundu licitulu dein nelicitu, dorindu se facemu pre omeni buni nu numai prein fric’a puneloru ci si prein indemnulu premialoru, urmandu, daca nu meincelu filosofi’a adeverata nu simulata". 

Ca preoţi ai dereptului ei propunu înainte de tote preceptulu: honeste vivere ca principiu supremu alu derepturiloru personali; prein acestu principiu ei ceru dein capulu locu­lui ca fiacare Romanu se duca una vietia onesta pentru ca se si merite respeptulu pre carele pretende de la concetatianii sei. 

Pentru derepturile reali propunu ecitatea (aequitas) si buna credinţi'a (bona fides), idee, fora de carile societatea nu pote subsiste macara una ora. 

Ei ceru de la toti cetatianii Romani una vointia con­stante si perpetua, neclatita de a ambla pre caii derepte, era acesta vointia o ceru ei anume ca pre una nota esenţiale a dereptatii loru. 

Deci si Juristulu Românu apera si urma intieleptiunea stramosiloru ceea ce se se cuprende in aceste principia, elu dâ fiacui dereptatea, ceea se i se cuvene, adeca fiacarei clasi, fiecărei comunităţi, urbe, au satu, flăcărui indiviuu fiacarei naţiuni, elu e sincera si onestu, elu nu e cu doue facie, cu un’a catra poporu cu ceealalta catra patricii, cu un’a catra Români cu ceealalta catra străini; elu nu se schimba ca ventulu, ca se predice acumu principia francesci, acumu germane, acumu slavone, acum liberali, acumu despotice; intieleptiunea lui e neclatita ca si vointi’a lui, d’ins’a e natiunale si vechia ca si naţiunea; de aceea ea respunde indigentielora naţiunii celora religiose, politice, dome­stice, private si publice, interne si esterne; intieleptiunea lui e basata pre consensulu tuturoru Româniloru, elu sci atat’a ca legea de se fia aprobata nu, numai de raţiunea unor’a ci de raţiunea universităţii natiunali si voita de tota naţiunea, apoi naţiunea se fia gubernanta dupre legi nu dupre arbitriu; in urma intieleptiunea lui e praptica, adeca d’ins’a nu e unu quod libet de legi, nume, institutiuni, abusuri francesci, ger­mane, slavone, unguresci, turcesci cari de cari mai contra­dictorie si mai absurde, ci e una intieleptiune probata prein usulu seculiloru in adunările nostre natiunali, in senatulu nostru, la tribunariele nostre, si in vieti’a publica dein carea s’au nascutu. Numai spiritulu celu prapticu alu Româniloru au sciutu se alega si se conserbe ce e bunu dein constitu- tiunea Romei, numai acestu spiritu prapticu au sciutu se se feresca de despotismulu introdusu de imperiu de au conserbatu alegerile atatu in beseric’a nostra, catu si in statulu nostru adeca alegerea domnilpru si a deregutoriloru natiunali câ unu documentu necontrovertibile si mai pre susu de tota indoel’a cumuca statulu Româniloru e stătu liberu, republicanu. 

Ca preotu alu dereptatii Juristulu Românu nu pote fi serbile precumu sunt deregutorii statploru despotice si oligarchice, elu nu pote fi instrumentulu celoru tari si mari fi- endu chiamarea lui anume ca se apere dereptatea celoru asupriţi si cadiuti, elu nu se teme nece de unu Nerone, nece de unu Caracala, ci ca unu adeveratu si credentiosu Papinianistu va mai preferi a muri ca Papinianu de catu se faca vre una nedereptate. 

Juristulu Românu nu considera nece una deregutoria publica ca profesiune pre care o ar’ esercita pentru a se inavuti, ci o considera numai ca ocasiune spre a apera de­reptatea si libertatea. In fine elu nu se tiene de acea casta pirefida a juristiloru, deputatiloru, politiciloru, literatiloru si deragutoriloru carii s’au despartitu de poporu mai la tote natiuuile de făcu una casta separata, egoistica, servile ce lucra in soldulu poterii absolute ca nesce instrumente orbe numai pentru folosulu privatu. 

§ 9. Precelenti’a Dereptului Romanu 

Se cunosce dein cele insemnate in §§ 7, si 8; catra acele adaugemu inca si urmatorile principia, care’lu inaltia preste tote derepturile positive: 

1) Principiale despre autonomi'a individuvlui care pă­trunde dereptulu privatu, despre demnitatea cea inalta a cetatianului (civs Romanus sum!) si a bărbatului; 

2) Libertatea proprietăţii celei mai perfepte, dar nece absolute nece comunistice; 

3) Fundarea stateloru prein paptu liberu, a legiloru si autoritatiloru de aseminea prein paptu liberu si prein vointi’a generale; 

4) Principiale republicei adeverate si a le spiritului publicu; . 

5) Principiale anticei onestati, ecitati si credentie Romane (honestas, aequitas, bona fides); 

6) Principiale cele mai profunde si mai precise despre dereptulu publicu si privatu, personale, reale si alu obligatiuniloru; 

7) Presumtiunile pentru nenocenti’a si pentru libertatea personei si a proprietăţii (Vindicias pro libertate dare). 

Aceste principia au remusu neclatite si suptu despotismulu imperatiloru, in tempurile mai tardia Romaniştii si Jureconsultii cei servili au introdusu în loculu loru ca principia universali: 

1) Rescriptele cele esceptiunali si despotice ale impe- ratiloru; 

2) Punitiunile cele fora de proba si fora de culpa dein legea maiestatii ; 

3) Potestatea legelativa cea nemărginită a imparatiloru (princeps legibus solutus); 

4) Dein dominium mundi alu Romaniloru, despre care in corpore juris nu se afla nece una urma, au dedusu, cumuca imperatii Germaniei, apoi si ceialalti principi, au dereptu de proprietate asupr’a statului intregu, totu dein acelu titlu au dedusu si doptrin’a despre Begalia; acest’a predica, cumu­ca tieraniloru s’a inlocatu numai suprafaci’a pamentului cea cultivabile spre a o cultiva, dein contra totu ce este desupr’a si de desuptulu pamentului e regale, principescu: pădurile, fluviii, lacurile, baiele, morele de ventu, dereptulu venatului, si tote lucrurile nullius de ver ce specia. 

5) In loculu presumtiunii pentru libertatea si proprietatea omeniloru au introdusu doptrina despre una miie de pre- sumtiuni prein care iau lipsitu de libertate si de proprietate: au introdusu presumtiunea in contra dereptului supusiloru de a fi representati, presumtiune in contra dereptului loru de autonomia, de asociatiune, de corporatiune, si comunale, si penrtu unu dereptu nemarginitu despoticu alu principelui; s’au introdusu si la Români presumtiunea in contra validităţii instituteloru si a derepturiloru loru republicane si pentru institute absolutistice străine, de principe strainu, de eredi­tate, de derepturi străine; presumtiune in contra libertăţii si a proprietăţii proprietariloru mai mici si pentru serbitutea originaria completa a tieraniloru in diferite tiere, apoi pentru una posesiune numai precaria si interimale a mosieloru; presumtiunea pentru Jus colonarii unu dereptu forte avantagiosu pentru impilatorii tieraniloru, fienduca in poterea acestuia poteau se scoţia pre tierani dein casa si dein mo­şia in totu minutulu. In genere presumtiune pentru cele mai pucine derepturi ce au voitu se dee omeniloru. 

Prein atari presumtiuni s’au rapitu libertatea si propri­etatea tieraniloru si a altora clasi la cele mai multe naţiuni, si cine le au rapitu? Romaniştii cei serbili, carii au luatu dein dereptulu Romanu numai cele rele ce s’au fostu varitu in d’insulu după caderea republicei, au conspiratu cu princi­pii si cu aristocraţii feudali si le au rapitu. 

Cu catu sunt aceşti pericli mai evidenţi si cu catu sunt libertăţile Româniloru acumu in mai mare periclu de catu ori candu; cu atatu ne e mai necesariu si studiulu dereptului Romanu, unde aflamu principiale cele mai ratiunali de dereptu privatu si publicu, esplicate si puse in lucrare de unu poporu predestinatu a spune ce e dereptu si a ordina cetati.