lundi 15 décembre 2014

„Cercare" împotriva deiştilor şi materialiştilor

Ionică Tăutul 


Început la 28 ianuarie 1828

Cercare înprotiva Deiştilor, carii cred fiinţa unii dumnezăiri, dar tăgăduesc dumnezăiria domnului Hristos şi cele următoare a legii lui cei sfinte, şi înprotiva Materialiştilor, carii tăgăduesc nematerialimia şi nemuriria sufletului, şi cele următoare aceştii mari dogme.

§ 1. Ei sama omul, cu di-a lungul, la purtaria şi la toate mişcările a vreunui dobitoc oarecare, precum de pildă a unii momiţă, care este mai ageră între dobitoace. întoarcă-ş, apoi, luaria de samă asupra sa însuş, şi dei-ş lui însuş soco- tială de ceia ce au văzut de o parte, de ceia ce priveşte de ceialaltă parte, şi de osăbiria ce este la mijloc.

§ 2. Omul luător aminte va vide că, despre purtare şi despre mişcări, dobitocul mergi în adivăr înpreună cu dînsul, dar numai păn-la un punct unde dobitocul rămîind, omul păşăşte înnainte, într-o sferă mai întinsă, mai largă. Să lămurim mai bine acest adivăr.

§ 3. Omul vede, aude, mirosă, gustă, sîmte; aceste face, deopotrivă lui, şi fiiştecare dobitoc, după organele cu care înţeleptul ziditor a firii au înzăstrat trupul lui, după trebuin- ţile în care l-au pomăzuit să să tîrîe.

§ 4. Omul mănîncă, be, doarme, să mişcă şi cel<elalte>. Aceste face şi fiiştecare dobitoc, după organile sale.

§ 5. Omul, iubindu-să pre sîne, îş iubeşte viiaţa, pentru că să pliacă a fugi de tot ce-i supără sîmţiria şi a să apro- piia de tot ceia ce i-o măculeşte. Aciasta face şi fiiştecare dobitoc.

§ 6. Să priimim un minut biruinţa ce părută a mate­rialistului şi să mărturisim că sînt lucruri în care dobitoacele întrec pre om, şi cu care materialistul vre să cumpăniască pre alte lucruri cu care omul întrece pre dobitoace. în adivăr, afară de om, pre toate celelalte vietăţi a globului nostru, de la elefant păn-la siron, le videm înzăstrate de ziditoriul firii cu tot ce le trebui pentru păstraria fiinţii lor. Au ele tre­buinţă de apărare ? Ziditoriul li-au dat arme, precum coarnele taurului, precum loviria calului, ori fugă — precum epurilui, Sînt ele făcute a să hrăni din răpştire? El li-au dat colţi ca a tigrului, ori unghii ca a leului.
Pot fi ele supărate de frigul nordului, ori de arşiţa ecvatoriului? El li-au dat înbrăcăminte, precum a ursului, a vulpii, a oii; ori li-au dezbrăcat, precum pre elefant, pre jiraf; ori li-au stîmpărat căldura sîngelui, după locul în care li-au pomăzuit a trăi, precum a peştelui, Sînt ele făcute acest fel ca una să aibă trebuinţă de agiutoriul altiia? El li-au dat plecaria de a trăi la un loc, precum albinii, furnicii.
Piste toate aceste, ziditoriul cel înţălept au dat la toate dobitoacele năstavul prin care, din data naşterii lor, ele ştiu şi cunosc tot ce este de a lor folos, ori de a lor strică­ciune, Prin năstav ele îş cunosc hrana priincioasă feliului lor şi ştiu a o aduna. Prin năstav îş cunosc primejdiile şi ştiu a le fugi. Prin năstav pasările ştiu a-ş face cuibul, albina fagurul, castorul bordeiul.
Din înprotivă, omul să vede eşind din rnîna firii lipsit de toate aceste înzăstrări. Feliul lui fiind întins asupra a mai toată faţa a globului, lăcuind mai toate climile, şi cu sîngile destul de simţitor pentru a nu pute răbda nici gerul nici arşiţa, el însă să naşte gol, fără nici o înbrăcăminte fi- riiască. Mult mai slab decît ce mai mare parte din fiiară, firiia nu i-au dat nici o armă cu care să să poată apăra. Fără năstav, necunoşcîndu-ş hrana, de cîte ori îş răpune viiaţa, cercînd mîncările? Fără năstav, şi prunc necunoscîndu-ș primejdiile, nici chipurile de a le fugi, sau a le birui, de cîte ori este gioc elementurilor şi pradă fiiarălor! Aşa, dobitoacele au cîteva înzăstrări osăbite cu care ne întrec. Au năstavul, care este poate de multe ori pricină de rîvnă a mulţi.
Însă omul nu să mîhniască de aciastă sărăcie a lui, ia nu este decît părută! Nu să plîngă nicidecît că ziditoriul s-au arătat cătră dînsul zgîrcit cu asămine înzăstrări, ci aruncînd asupra sa însuş o luare aminte adîncă, mîngîi-să şi mai vîrtos bucuri-să că, născut neştiutor şi fără năstav, este mai ştiutori decît toate alte vietăţi şi dascal tuturora. Că, născut gol, nu numai are toate înbrăcămintile, dar ştie încă a-ş face vară în mijlocul ernii. Născut fără arme, încît cu drept cuvînt putem zice că ziditoriul l-au pomăzuit a fi pre pămînt fiinţa păcii, el să face fiinţa sîngiurilor şi are armile cele mai ucigaşă. Calul fugar, lăsat slobod, n-ar călca în toată viiaţa lui decît cîteva mile; şi omul, cu mersul încet, de cîte ori au încungiurat pămîntul? Puţin făcut pentru apă, el străbate mările, înnoată ochianul! încă mai puţin pentru aer, nu numai este stăpîn pasărilor, dar încă au prins fulgerul, au măsurat stelile.
Aciasta culegînd deodată, dintr-o răpide luare aminte, să luăm din cele ce avem a zice pre larg mai înnainte şi, cu toată zimbiria Deistului şi a Materialistului, să începim a zări de pe acum că alta este pomăzuiria dobitocului şi alta este a omului. De pe acum să începim a lua sama că în însuş înzăstrările cele osăbite a dobitoacelor şi în însuş năstavul lor aflăm ce dintăi osăbire între om şi între dobi­toc. Şi să-mi fie ertată graba de a însămna de pe acum că însuş aceste osăbite înzăstrări, însuş acest năstăv, de o parte, şi lipsite, de alta, sînt vie dovadă că alta este calia dobitocului şi alta este calia omului. Ca să mă slujăsc de pildă, cine nu ştie că de alte instrumenturi are trebuinţă un cibotar şi de altele un astronom ?

§ 7. Omul trăeşte în soţietate. Unile din dobitoace trăesc asămine. Fiiştecine, însă, poate lua sama că soţieta- tia oamenilor să osăbeşte mult de soţiiatatia dobitoacelor, şi iată a doa osăbire între om şi între dobitoc.

§ 8. Omul are mai înnainte prigrijire de cele trebuin­cioasă. O au asămine şi unile din dobitoace. Prigrijiria omu­lui însă este mult mai întinsă, şi iată a triia osăbire între om şi între dobitoc.

§ 9. Omul are cinci putinţi, ce să numesc a minţii, adecă sîmţiria, sau putinţa minţii de a primi tipăririle ce ia trupul de la lucruri, prin a lui cinci sîmţuri: gîndiria, aduciria şi ţincria de minte; voinţa, de pildă, a să apropiia sau a fugi de vrun lucru; lucraria, adecă îndoita putinţă ce are sufletul a lucra întăi în sîne însuş cînd, voind a gîndi, gîndeşte; voind a-ş aduce aminte, îş aduce; voind a să hotărî, să hotărăşte. Al doile asupra trupului, precum cînd voind a rădica braţul, îl rădic, voind a mă mişca, mă mişc.
În prilejul acestor cinci putinţi sufleteşti zărim a doa osăbire între om şi între dobitoc. Nu că doar şi dobitoacele nu li-ar fi avînd, căci în adivăr vedem şi la dînsîle sămne de aceste putinţi. Dar cine este care să nu poată lua sama în toată vremia că aceste putinţi în om sînt mult mai vîrtoasă şi că gîndiria lui este atîta de lucrătoare pre cît a dobitoacelor n-ar pute fi niciodată?

§ 10. Aceste cinci putinţi, stîrnindu-să şi sprijinîndu-să una pe alta, săvărşăsc în om cinci lucrări ce se numesc prisne:
1.  alăturare, cînd pentru doî lucruri, treci cu luaria aminte de la unul la altul şi în mintia lui le alăturiază între dînsîle ;
2.  deosăbiria, cînd prin agiutoriul alăturării, află dintre doî lucruri care este mai mare şi care mai mic, care bun si care rău;
3.  cunoştinţa, cînd prin agiutoriul alăturării, a dcosăbirii şi a ţinerii de minte, ştie nu numai care este lucru mare, mic, bun, rău, dar şi aducirile ce sînt între lucruri;
4.  giulccaria, cînd prin agiutoriul alăturării, a deosăbirii, a cunoştintii şi a ţinerii de minte, hotărăşte dacă doî lucruri sau doî idei să potrivesc între dînsîle, ori nu;
5.  pricepiria, cînd prin agiutoriul lucrărilor de mai sus pomenite, omul giudecă una după alta, într-un şir, mai multe lucruri, mai multe aduceri; precum eu ştiu că lu­crurile apăsătoare sînt trupuri, nu ştiu, însă, dacă aerul este trup: deci eu sama dacă aerul apasă, şi văzînd că apasă, pricep că este trup.
În prilejul acestor prisne lucrări a putinţilor minţii aflăm a triia osăbire între om şi între dobitoc; căci deşi dau dobitoacele nişte mici sămne de asămine lucrări, cine nu ştie, însă, cît de departe rămîn ele înnapoia omului, în alăturare, în deosăbire, în cunoştinţă, în giudccare şi în pri- cepire. Ca să urmăm de şir cercetaria deosăbirii dintre om şi dobitoc, încît să luăm sama bine cum să oejbină calia unuia de a altuia, lăsăm pentru mai pre urmă cele ce ne rămîn încă a zice pentru putinţile sufleteşti.

§ 11. Omul are urmărire, adecă plecaria şi putinţa de a face ceia ce vede pre altul făcînd. Aciasta, ca o plecare, este o voinţă dinlăuntru; ca o putinţă, ia stărue în îndămă- naria organelor de a lucra aceia ce le poronceşte voinţa. Urmăriria de multe ori poftorită, să face deprindire. Este adivărat că şi cîteva din dobitoace au urmărire mai mult sau mai puţin, după îndămănaria organelor lor, precum momiţa, papagalul. însă ele sînt foarte departe de a o ave atîta pre cît omul. De pildă, măcar că vorba înlesneşte vîrtos pre om în urmărire, făcîndu-1 să înţăliagă ce trebui să facă pentru a urmări întocma, dar cine nu ştie că nici una din asămine dobitoace nu este destoinică a învăţa atîta şi aşa de uşor ca surzii din naştire, la carii lipsăşte înlesniria vorbii ? Urmăriria este atîta de lucrătoare la om, încît de este fiiul firii în lumia fiziciască, pre atîta este şi fiiul deprindirii în purtările lui. Şi iată a patra osăbire între om şi între dobitoc.

§ 12. Omul are înnălfimia sau iubiria de cinste, adecă pofta de a fi însămnat între alţii, de a întrece pre alţii; sînt şi cîteva din dobitoace supusă aceştii plecări, precum elefantul, calul. Omul, însă, este atîta de supus ei, încît aciastă plecare este pentru inima lui o iubire de sine mora- liciască, căriia, precum soldatul plin de enthusiasmul de a muri slăvit, ori de frica de a nu să ruşina fugind, adesăori jărtveşte pre iubiria de sine ce fizicească. Şi iată încă a cincia osăbire între om şi între dobitoc.

§ 13. Omul are iubire de slobozănie. Aciastă plecare este cu adivărat opştiască la om şi la toate dobitoacele. Loche, în loc de plecare o au numit putinţă, alţii voinţă. Ia stărue, la un trup viu şi mişcător, întru a pute săvîrşi, în voe şi neoprit de nimică, toate lucrările putinţilor sale. Căci, în adivăr, dacă un trup ce are putinţi lucrătoare, n-ar ave slobozăniia lucrării, putinţile lui s-ar afla date în zadar,înprotiva ideii cei înnalte că ziditoriul firii n-au făcut nimică în deşărt. Cu toatia aceste, în lumia fiziciască, slobozăniia să vede adesăori avînd stavile, şi pentru aceia hotară, pre­cum de pildă, un dobitoc mergi, mersul lui este o lucrare a putinţilor sale; atunce a lui iubire de slobozănie stăruie întru a nu-i fi mergiria înpiedecată. însă o apă, o prăpastie, o înnălţime, un foc sau altă întînplare firiască îl opreşte, şi iată, slobozăniia sa în lumia fiziciască mărginită de pra­vilele firii. Omul, supus asămine la aceste pravili, are şi slobozăniia sa mărginită de asămine stavile, cînd ele vor fi mai mari decît iscusinţa lui întru a le birui.
Dar, noi am văzut păn-acum de agiuns cîtă deosăbire are omul de dobitoace, şi vom vide încă înnainte cite alte putinţi şi lucrări mai are omul, pre care nu au dobitoacele. Negreşit dar, că şi slobozăniia lui are osăbire de a lor. Ne­greşit, iubiria lui de slobozănie să întinde mult mai mult416, după măsura putinţilor şi a lucrărilor sale. însă, negreşit că aciastă slobozănie a lui trebui să mai fi avînd stavile măsurate cu a ei întindere; căci o slobozănie fără hotară nu poate fi partia a nici uniia din fiinţile pămîntului. Noi vom mai veni aiuria asupra acestui punct. Iar acum, trecînd, să însămnăm a şăsa osăbire între om şi între dobitoc.
Să venim acum iarăş la putinţile minţii, de care am po­menit la sfîrşitul alineii a 10, că le lăsăm a le zice mai în urmă.

§ 14. Omul poate duce asupra lucrurilor şi asupra ideilor de lucruri, lucrări alcătuite a putinţilor minţii sale, [precum:
1.   el poate scăde o idei din mai multe idei;
2.   el poate cuprinde mai multe idei la un loc, adecă le poate opşti ;
3.   fiind despărţite ideile, el le poate înpreună;
4.   fiind înpreunate ideile, el le poate disface.
Dobitoacele nu ne dau nici un sămn de asămine puternice
lucrări a minţii. Deci, este aice a şaptia osăbire între om şi între dînsîle.

§ 15. Omul poate înturna asupra sa însuş lucrările pu­tinţilor minţii sale. 
Prin aciasta, omul să giudecă pre sine, ştie că trăeşte, ştie că are a muri, ştie că are un suflet, şi aciastă ştiinţă, izvor spornic a mii de consecvenţii în lumia oamenilor, şi de care dobitoacele nu dau nici un sămn, este a opta osăbire între om şi între dînsîle.

§ 16. Omul are iubiria de şti. Aciastă plecare puternică şi nesăţioasă la om înzăstrat cu putinţile de a învăţa şi a şti, şi de care dobitoacele nu ne dau nici un sămn, este a noa osăbire între om şi între dînsîle.

§ 17. Oamenii au putinţa opştiască de a fi povăţuiţi unii prin alţii. Şi, în adivăr, tot omul iubeşte a fi povăţuitor, oamenii de opşte iubesc povăţuiria şi i să supun din inimă, cînd ia este driaptă şi credincioasă. Aflăm, dar, şi aice a zăcia osăbire între om şi între dobitoc.

§ 18. Omul are vorba. Aciasta este a unsprezăcia osăbire între dînsul şi între dobitoc, osăbire atît de simţită, încît arătîndu-să mai înnainte de toate la ochiul luătoriului amin­te, au şi făcut pre filosofii cei dintâi a numi pre om dobitoc cuvîntător, spre deosăbire de celelalte vietăţi numite dobi­toace necuvmtătoare.

§ 19. Omul poate cîşliga ideia de Dumnczău, şi poate mergi cu giudecata sa pănă a afla şi cîte poate din a sale atri- buturi. El, prin cîşligaria aceştii idei, intră în plecaria de a ave o legi. Deci iată a doasprezăce mare osăbire între om şi între dobitoc.

§ 20. O, prietini, Deiste şi Materialiste, eu vă cred pe amîndoi dezbrăcaţi de toată îndărăpniciia şi vrînd cu inimă curată a întră în căutaria adivărului; vă cred pre amîndoi destul de luminaţi, pentru a şti cumpăni greutatia şi te­meiul cuvintelor, iar nu a vre a pune, fără giudecată, înpro- tiva unui prenţip de temei, cuvinte putrede şi fără vred­nicie de a ţine acolo locul.

§ 21. Să facem aşadar, prieteni, să aruncăm acum de iznoavă o opştiască privire asupra celor ce am aflat păn- acum cu cercetaria noastră. Videm că omul şi dobitoa­cele de opşte merg înpreună în simţirile, în putinţile, în lucrările şi în plecările însămnate la § 3, 4, 5. Acele lu­crări şi plecări toate au aduciri cu lucruri materielnice, aşa­dar ele slujăsc şi omului şi dobitoacelor, spre păstraria fiinţii lor în lumia fiziciască.
La alineia a § 6, videm deodată o dizbinare sînţită între om şi între dobitoc. Dizbinare atît de viderată, încît cel mai prost luător aminte poate înţălegi că alta trebui să fie pomăzuiria unuia şi alt a celuialalt. în adivăr, videm pre dobitoace înzăstrate cu tot ce le trebui pentru a să păs­tra în lumia fiziciască, şi videm pre om gol de toate asămine înzăstrări, ca cum el n-ar ave a trăi într-ace lume.
De la alineia a 7 şi înnainte începim a vide înzăstrările omului, şi sărăciia dobitoacelor de acele înzăstrări.
De la alineia a 7 păn-la a 13, videm pre feliurile dobi­toacelor cîte unul-unul rămîind înnapoi, mai mult sau mai puţin departe. Videm că, deşi unile din dobitoace să înpăr- tăşăsc la cîte ceva din înzăstrările omului însămnate la acele alinei, ace înpărtăşire este atît de slabă, încît la unile nici învredniceşte a fi însămnată.
De la alineia a 14 şi înnainte videm că omul are nişte înzăstrări mari şi puternice, la caie dobitoacele nu au mai mult nici o înpărtăşire. Aşadar, aice este punctul păn-la care feliurile dobitoacelor vin înpreună cu omul, vin însă înnapoi şi rămîind cîte unul-unul, aice stau ca la un non ultra.

§ 22. Am zis că aice stau feliurile dobitoacelor rămîind în veniria lor cîte unul-unul. Prietini, Deiste şi Materialiste, spuneţi-mi, unde stau? Unde rămîn? Cum să chiamă locul? Vă aud, prietini, răspunzînd amîndoi, că ele stau, ele rămîn în lumia fiziciască, şi primesc răspunsul.
În adivăr, prietini, dobitoacele stau în lumia fiziciască; a lor înzăstrări fireşti, a lor năstav, a lor mici lucrări a gîndului, nu le slujăsc, nici sînt destoinice a le sluji mai mult decît spre înpliniria trebuinţilor trupeşti. A mînca, a be, a dormi, a sălta, a fugi de vrăjmaşul lui, ori a-1 izgoni, iată toate trebuinţele lor, iată tot la ce pot agiunge şi a lor înzăstrări şi a lor năstav, şi slabile lucrări a gîndului lor. Omul, însă, nu stă aice. El mergi mai departe. Prietini, unde mergi el oare? Voi vă zîmbiţi şi-mi răspundeţi că nu mergi, nici are unde a mergi mai diparte decît în lumia în care au stătut dobitoacele, în lumia fiziciască, în care să şi vede lăcuind înpreună cu dînsîle. însă nu aşa, prie­teni ! Eu mă bizuesc a vă dovedi că el mergi aiuria şi, ca să aflăm unde mergi, să luăm sama mijloacelor prin care păşăşti!

§ 23. Ca să nu lungim în zadar cu poftoririle, să mărtu­risim în scurt că, după cele ce am luat sama, în cercetaria înzăstrărilor omului de la § 7 păn-la § 19, fiiştecine poate cunoaşte lămurit că putinţile cele mai mari a omului stăruesc în lucrările cele puternice a minţii sale. Dar mintia sa este mijlocul prin care el păşeşti înnainte.

§ 24. Prietini! Voi ştiţi că sînt aduceri între Dumnezău, ca un ziditor şi păstrător, şi între lucrurile ce el au zidit şi păstriază. Sînt mii de feliuri de aduceri între lucruri însuş. Sînt aduceri între oameni, între oameni şi faptele lor, şi sînt încă aduceri între aduceri însuş. Toate aceste feliuri de aduceri, ca nişte răzoară care dau feliuri de mişcări unii mari şi mult alcătuite mahini, socotindu-să deosăbi, să pot înţălegi supt o sferă deosăbită, care cu tot cuvîntul poate ave numile de lume. Platon au dat omului acest nume ho mikros kosmos. Cine, dar, va fi aşa de zgîrcit ca să nu-1 de unii sferi aşa de mari, aşa de întinsă ? Şi di pe organul cu care noi cunoaştem aciastă lume, o putem numi lumia min­ţii, spre deosăbire de lumia fiziciască.

§ 25. Aşa, prietini, cercetînd bine, noi am aflat de iznoavă o lume; luănd sama bine, noi am văzut că omul lasă pre dobitoace în lumea fiziciască, şi el păşînd înnainte, întră în lumia minţii.
Aşa, prietini, cercetînd bine, aflăm că omul este un am- fibiu. El lăcueşte trupeşte în lumia fiziciască, acolo mănîncă, be, doarme, să mişcă etc. Dar, precum am văzut la § 6, născut slab într-aciastă lume, fără înzăstrările trebuincioasă pentru a să sprijini într-însa, el întră în lumia minţii, şi acolo să înbracă cu toate puterile sale. Întrînd în lumia minţii, omul s-au învăţat să-ş facă haine îndămănatice, lăcuinţi sigure, mîncări sănătoasă; au îndumesnicit dobitoace, au umplut văile de turme, podişurile de ţarini, maria de corăbii. Întrînd în lumia minţii, omul au aflat cursul şi dipărtaria trupurilor cereşti, au măsurat iuţala luminii, au întrat în cercetaria pravelilor celor adînci a firii şi, într-un cuvînt, au găsît atîtia ştiinţi înnalte şi meşteşuguri, cu cîte au şi umplut păn-acum o enchiclopedie tomoasă, monument evlavicesc a duhului său, şi slavă vecinică a vecului al 18-le.

§ 26. Aşa, la videria a atîţa filosofi, a atîtia ştiinţi şi meş­teşuguri aflate, de care omeniria are dreptate a să făli înnain- tea celorlalte vietăţi, trebui să mărturisim că omul este o fiinţă privilighetă.
La acest cuvînt de fiinţă privilighetă mă mulţămesc, o! Materialiste, că nu te văd acum zimbindu-te; mă mulţă­mesc că nu te aud şi acum zicînd, cu avva Sabatier de Castrî, că firia nu s-ar fi îngrijit mai mult de om decît de siron.
în adivăr, ce este a ave un privileghi, dacă nu a ave un lucru pe care să nu aibă altul? Deci, noi am văzut de agiuns că omul are 14 osăbiri de dobitoace, şi avem toată dreptatia a ne uimi, văzînd înnălţimia la care omul să sue, în puteria înzăstrărilor sale celor osăbite.

§ 27. Prietini, noi am întrat în nişte idei noî, pre care de bună samă mulţi le vor lua de himere, de paradoxuri, dar care la mulţi alţii vor da, poate, pricină de adînci şi fo­lositoare procetiri, şi vor sluji, poate, de întăi temelii a mo­ralului. Deci, să ne oprim şi noi puţin, ca să mai luăm sama stării omului într-aceste doî lumi, în care el trăeşte ca un amfibiu.

§ 28. Pravilile firii vîră pre om în lumia fiziciască, ca şi pre toate alte vietăţi, răpide, fără trăgănare, şi pre fiiştecare osăbit-osăbit. Ele lucriază asupra lui ca şi asupra a fiişte- căria fiinţi fiziceşti. Supt întriagă înpărăţiia pravililor firii, el este supus la aceia ce să numeşte iconomie animală. Deci, precum una din însuşirile firii este a umple a ei stă- pînire de feliurimi, oamenii să văd născîndu-să mari, mici, albi, negri, tari, slabi; şi dacă pre din afară să văd atîtea feliurimi, încît în milioane unul altuia nu samănă, cîte fe­liurimi sînt în organile din lăuntru a trupului, în măruntae, în vine, în fibruri, în fierbinţala sau răciala sîngelui etc. ? Şi precum aceste organe sînt canaluri între minte şi între trup, precum printr-însele să săvîrşesc lucrările minţii, ur- miază că acele feliurimi au o încurgire trupască asupra lu­crărilor gînditoare. De acole, bunile şi rălile plecări fireşti.
Prietini, Deiste şi Materialiste! La aciastă luare aminte vă văd plini de mulţămire, plini de încredinţare că siste- mile voastre au eşit biruitoare! Vă văd zicîndu-mi: „Omul nu învredniceşte a să făli de plecările cele bune, precum nu este vinovat de cele răle; el nu ia nici pre unile nici pre altele: firia i le dă. Deci, pentru ce omul, fireşte plecat la rău, să fie osîndit, să fie păcătos, de vremi ce firia l-au făcut aşa"?
Prietini, aciastă întrebare nu este din cele greu dizlegate; urmaria înnainte a cercetării ce facem o va dizliga, o va lămuri desăvîrşit.
Trecînd, să însămnăm, numai, că organile omului-copil sînt, poate mai mult decît a dobitocului-copil, moi, vînjoasă, uşor îndoitoare; să însămnăm asămine că copilăriia omului este lungă.

§ 29. Întraria în lumia minţii este cu totul osăbită de întraria în lumia fiziciască. într-aciasta pravilile firii vîră, ele sînt lucrătoare, vîrîtul este pătimitor. în lumia minţii, dacă intrarea omului este neapărată, aciastă este numai pentru că aciasta este a lui pomăzuire. Aice întraria este aşa de nesîlnică, aşa de slobodă, incit s-ar păre că este dat la voinţa omului a intra sau nu. într-aciastă intrare omul, deci este pătimitor — prin a lui pomăzuire, este, însă, tot­odată şi lucrător — prin a lui slobodă mergire.
Întraria în lumia fiziciască este răpide de un minut; în lumia minţii, deopotrivă cu paşii înţăleptului, este zăbavnică şi cu di-a lungul.
Întraria în lumia fiziciască este prisne, răzliaţă, fiiştecare trup întră osăbit-osăbit. în lumia minţii este mult alcătuită, acolo omul întră totodată şi singur şi înpreună cu alţii; totodată omul şi trupul omenirii.
În lumia fiziciască, fiiştecare om este osăbit-osăbit: copil, bărbat şi bătrîn. în lumia minţii, aceste popasuri a vrîstii sînt şi pentru fiiştecare om şi pentru toată omeniria. Ele au de măsură, pentru fiiştecare om, viiaţa omului, şi pentru omenire, viiaţa omenirii, viiaţa lumii.
Fie-mi ertat a mă tălmăci cu paravoluri. Din noian în lumia fiziciască, treciria este ca pe un şăs, şi di aceia, răpide. Din lumia fiziciască la lumia minţii treciria este suitoare. Acolo omul să sue pre scara ispitelor, şi a sale însuş şi a omenirii întregi.

§ 30. Iată, prietini, pentru ce ziditoriul firii au dat omului atîte osăbite şi înnalte înzăstrări. Iată pentru ce i-au dat: [...]


§ 31. Prietini, să ne mai întoarcem puţin asupra pa­şilor noştri celor păn-acum. Să mai luăm sama şi să socotim, oare ziditoriul firii cel pre înţălept, care n-au făcut nimică în zadar, nimică fără măsuri, dat-au omului atîtia înzăstrări numai ca să înpliniască sărăciia lui ce despre înzăstrările dobitoacelor, § 6 ? Datu-i-li-au, oare, numai ca să tîrîe în lumia fiziciască, să mănînce, să be, să doarmă? Spre aceste lucrări trupeşti şi spre înpliniria slăbiciunii lui cei fiziceşti, i-ar fi fost foarte de agiuns. Cinci putinţi a minţii, şi numai lucrările lor cele prisne, încă fără atîta întindire pre­cum li are: traiul în soţietate, pregrijiria, iubiria de slobozănie. Iar lucrările cele alcătuite a minţii: putinţa de a le înturna asupra sa însuş, urmăriria, iubiria de cin­ste, iubiria de a şti, putinţa opştiască de a fi povă­ţuiţi unii prin alţii, vorba, putinţa ce înnaltă de a pute cunoaşte pre ziditoriul său, spre ce i li-au dat oare? Omul cu aceştia întră în cercetaria atributurilor dumnezăeşti şi în cercetaria pravililor firii, după care ziditoriul au făcut şi ţine lumia. Deci, voit-au, oare, ziditoriul să facă numai aşa, în zădar, un dobitoc şpion înţălăpciunii lui?
Prietini, să lepădăm îndărăpniciia! Să mărturisim adi- vărul, a căruia lumină, după luările aminte ce facem, ni să iveşte din toate părţile. Toate ne poartă a înţălegi că omul amfibiu, adică trăitor în lumia fiziciască şi în lumia minţii, are o pomăzuire mai înnaltă decît ace trupască.

§ 32. Lumia fiziciască este toată materie. Lumia minţii este toată nematernialnicime. Omul trăitor într-amîndoî aceste lumi, urmiază a fi alcătuit neapărat din amîndoî aceste fiinţi, adecă de materie şi de nematerie. într-alt fel nu i-ar pute fi apropietă lumia minţii.
Te văd zîmbindu-te, prietine materialiste. Tu simţi că eu am a vorbi de suflet. Aşa, prietine! Este vreme să intrăm într-aciastă materie, care face dizbinaria sistemii tale de sistema celorlalţi filosofi.

§ 33. Tu zici, prietine, că în tine nu este nimică altă decît materie. Că gîndul tău şi feliurile lui de lucrări sînt ispravă a materiei, a mişcării materiei. Prietine, toţi filosofi cei mai mari, cei mai însămnaţi, să unesc a-ţi dovedi că materiia nu poate gîndi, şi că simţirile, putinţile, lucrările cele prisne şi cele alcătuite a minţii, nu pot fi decît a unii fiinţi nema- terialnice. Ca să nu lungesc, eu te trimit la scrisurile lor, ca să vezi a lor cuvinte temeinice. Cu toate aceştia, tu ai hăcuit de mii de ori trupul omului, cu cuţitul anatomiei! Tu ai cercetat toate înlăuntrurile lui, tu ai căutat într-însele, cu curiozitatea ce mai lacomă, să afli prenţipul gîndului. Spre aciasta, ai dezbrîcat vinile, ai urmărit cursul[ui] sîngelui; în crieri, loc moale, înnadins pentru organile cele delicate, ai urmărit cursurile cele încolăcite a fibrelor. Spune-mi, aflat-ai, văzut-ai undeva vreo părticică de materie, care să-ţi de prepus că ar fi prenţipul gîndului?

§ 34. Prietine! Eu îţ voi face o întrebare foarte proastă. Spune-mi, pentru ce vezi tot ce este înnaintia ochilor tăi: văi, dialuri, munţi, ape, copaci, sate, tîrguri, şi în aer, pasări, nouri, soare, lună, stele etc. ? Şi pre Dumnezău, care este pretutindine, pentru ce nu-1 vezi? Te aud răspunzîndu-mi, că materiia este primitoare numai de materie, că ochii tăi fiind materie, pot primi tipăririle lucrurilor materialnice ce i se înfăţoşază, şi că, pre Dumnezău, ochii tăi nu-1 pot vide, de vremi ce el este nematerie.
Bine, prietine! Răspunsul tău este drept şi întocma. Să fim însă, consecfenţi, şi spune-mi încă: minte ta este materie, Dumnezău este nematerie, cum de ai, dar, ideia de Dumne­zău ?
Prietine, a răspunde aice, te văd încurcat. Tu vrei să-mi zici că aciastă idei o ai prin lucrările minţii tale. însă, dacă mintia ta este materie, lucrările materiei nu pot niciodată a să apropie de nematernialnicime. Di aceia, niciodată n-ai pute ave nici ideia de Dumnezău, nici ideile de lucrările ce să numesc metafiziceşti, pentru a lor nematerialnicime.
Aşa, prietine! Materiia nu poate lua tipăririle nemate- rialnicimii. Nematerialnicimia, însă, poate lua pre a materiei. Căci, dacă eu nu văd pre Dumnezău, Dumnezău însă mă vede pre mine, din care curge că este apropiere între materie şi între nematerie, în care apropiere nematerialnicimia are stăpîniria. Şi iată dizlegată încă şi o altă îndoială ta, cînd zici că dacă prinţipul gîndului ar fi nematerie, cum ar pute ave unire cu trupul, care este materie ?

§ 35. Atîta de deosăbit de dobitoace, înzăstrat de ziditoriul cu atîtia mari înzăstrări, fiinţă privilighetă, amfibiu în lumia fiziciască şi în lumia minţii, făcut negreşit pen­tru o pomăzuire mai înnaltă decît ace trupască, favorisit atîta încît să poată ave cunoştinţa de ziditoriul său şi a firii, omul are negreşit în sine o parte mai supţire, mai înnaltă decît materia, o parte nematerielnică, prenţip a gîndului şi a lucrărilor lui, şi aciasta este aceia pre care numim suflet.
Aşa, prietine, sufletul este în om, care face a lui nobili- tate în lumia fiziciască. Sufletul îl sue în lumia minţii, prin suflet el este amfibiu, a sufletului sînt simţirile, putin- ţile, lucrările cele puternice pre care, pentru delicateţa ta, prietine, noi am numit păn-acuin a minţii. Şi aceia ce păn-acum am numit lumia minţii, pre care mulţi vor voi a o numi lumia shesurilor, mie îmi place de acum a o numi lumia sufletului, căci prin suflet şi pentru suflet omul în­tră într-însa.

§ 36. Este dovedit, este neînprotivit, că una din însuşirile nematerialnicimii este a fi nestricăcioasă, şi di aceia nemu­ritoare, vecinică. Sufletul, nematerialnicime, este dar ne­muritor, vecinie. Cu toate aceştia, viiaţa omului să pare -a fi hotărîtă opşteşte de vro 80 de ani numai. Deci, vremia lucrării sufletului, oare, numai atîta este ? Ziditoriul cel în- ţălept făcut-au el, oare, o fiinţă nevinovată, nematerialnică şi vecinică, numai ca să mîndriască un trup 80 de ani pre pămînt şi, după aceia, ace fiinţă să rămîe într-o vecinică netrebuincie? Nu, negreşit! Acel înţălept ziditor au făcut de bună samă pe suflet pentru ceva, şi, de bună samă, pentru vrun scopos înnadins îl dă de însufleţază trupul omului într-aciastă scurtă vreme.

§ 37. Tu îmi zici, prietine, că de vreme ce sufletul este prenţipul gîndului, apoi fiindcă şi dobitoacele au cît de puţin măcar lucrări de gînd, urmiază că şi dobitoacele au suflet, leci şi ele sînt deopotrivă omului.
Prietine! eu nu-ţi tăgăduesc că tot ce are lucrare de gînd, trebui neapărat să aibă înlăuntru o parte de o fiinţă nematerielnică, pentru că materiia nu poate gîndi. Deci, eu nu-ţi tăgăduesc că şi dobitoacele, care au lucrări de gînd, trebui să aibă în sîne o parte de o fiinţă nematerialnică. însă să mai venim iarăş la prenţipul cel mare şi de un adivăr vecinie, că ziditoriul cel înţălept n-au făcut nimică în zădar, şi că cu a sa înţălepciune, tot ce au făcut, au făcut în măsuri şi în analoghii întocma. Deci, fiindcă lucrările gîndului la dobitoace sînt mult mai mici şi mai puţine decît la om, urmiază că fiinţa nematerialnică, ce este în dobitoace, trebui să fie de o fire, de o supţirătate (dacă mă poci tălmăci aşa) mai de gios decît aceia ce este în om. însă tu îmi mai zici că, după luările aminte făcute asupra omului, lucrările gîn­dului sînt mai iuţi sau mai slabe, precum organile şi sîngele lui sînt mai mult sau mai puţin însuşite spre aciasta. Deci şi nematerialnicimia care este în dobitoace poate fi de aceiaşi fire ca şi nematerialnicimia ce este în om, numai în dobitoace "lucrările ei sînt mai mici, mai puţine, pentru că organile dobitoacelor sînt mai puţin însuşite spre aciasta. Prietine, este adivărat că organile trupului sînt canalurile prin care să săvîrşăsc lucrările sufleteşti, şi că aceste urmiază a fi mai iuţi sau mai moi, precum canalurile vor fi mai mult sau mai puţin îndămănatice spre acele lucrări. însă să stăm neclătiţi pe prenţipul cel mare, că ziditoriul în a sa înţă- lepciune au făcut toate în măsuri şi în analoghii întocma. Deci, de vremi ce pe dobitoace le-au făcut cu organe puţin îndămănatice spre lucrările gîndului, negreşit că li-au dat şi prenţip de gînd potrivit cu organile lor. Aciastă idei, prie­tine, ne deştiaptă o altă idei, care ne dă încă o pricină mai mult a ne minuna de înţălepciunia şi de atotputerniciia ziditoriului firii! Noi videm în lumia fiziciască că i-au plăcut a o umple de feliurimi: de la dobitocul cel mai isteţi păn-la zoofit, noi videm pre pămînt, în pămînt, în aer şi în apă, mii de feliuri de dobitoace. Deci, precum au umplut lumia materielnică de feliurimi, cine ştie dacă nu i-au plăcut acestui ziditor mare să umple asămine şi pre lumia nematerielnică ? Cine ştie dacă el n-au dat la feliurile dobitoacelor prenţipuri de gînd treptuite de o fire, de o supţirătate, unul mai gios decît altul, precum şi feliurile dobitoacelor sînt treptuite după a lor organizaţie, unile decît altele mai puţin îndămă- natice spre lucrările gîndului ?
§ 38. După cele ce am zis pentru sufletul omului la § 36, tu îmi zici, prietine: fiindcă dobitoacele nu au nici o pomăzuire înnaltă, precum are omul, pentru ce, dar, ziditoriul închide în dobitoace, pentru o scurtă vreme a vieţii lor, o fiinţă nematerialnică şi vecinică, care după moartia dobitocului rămîni a pitrece toată veciniciia în zădar, fără nici o pomăzuire? Prietine! este păgînătate a ne sîli să cer­cetăm lucrurile pre care ziditoriului firii i-a<u> plăcut să ne ascundă. Care muritori va pute afla vrodată pomăzuirile ce Dumnezău au dat făpturilor sale? Noî ne este de agiuns şi mai vîrtos trebui să fim mulţămitori că au voit bine a ne da să cunoaştem pomăzuiria noastră. Aciasta, dar, prietine, să o cercetăm, la aciasta să aplecăm grijile noastre, ca să ne putem face[m] vrednici de dînsa. Cît pentru altele, să urmăm ceia ce zice un poet:
Loin d’appliquer en vain nos soins à Ies chercher, Ignorons sans douleurs ce qu’il veut nous cacher.
În loc de a apleca în zadar grijile noastre a le cerceta, fără a ne măhni, să ne lăsăm în neştiinţă pentru tot ce el. vre să ne ascundă.

§ 39. Vorbind de iubiria de slobozănie (§13), am făgă­duit ca să mai vin şi aiuria asupra acelui punct. Deci, acum, mai luminaţi asupra stării omului, putem mai bine lua sama slobozăniia lui.
Am zis că a nici uniia din fiinţile pămîntului nu poate fi partia o slobozănie fără hotar. Deci, noi am văzut păn-acum puteria ce mare a omului, noi o videm în toate zilile aevia în faptile noastre; aşadar, urmiază ca şi stavilile păn-la care trebui să miargă a lui slobozănie trebui să fie puternice, de o fire şi analoghisite cu a lui putere, căci îl videm în toate zilile că, într-armîndu-să în lumia minţii, el să întoarce în lumia fiziciască şi mai nu găsăşte altă stavilă decît pre cel asămine lui. Şi între dînşii apoi, de multe ori, loviri aşa de înfricoşate, ca izbucniria ilectriciască a doi nouri ce dau tunetul înspăimîntători. într-altele, el mai nu să opreşte nicăiuri în lumia fiziciască: trece ochianul, calcă furtunile, străbate prăpăstiile, păşăşte munţii, întră în înlăuntrurile pămîntului, birueşti şi prinde pre leul cel fioros, pre tigrul cel neînblînzit, pre elefantul cel tare, pre calul cel fugari etc. Cînd îş întoarce apoi furiia între cei asămine lui, pe soarele lui calcă, pe foc şi pe sînge, înnapoia lui nu lasă decît cenuşă, jărişti şi nişte rane la a căror tămăduire de multe ori tre- buesc vecuri.
Prietini, la hotarăle unde să cuvine să ste o aşa putere, de bună samă trebuesc nişte stăvili potrivite cu dînsa. Care, oare, sînt acele stăvili ? Voi îmi răspundeţi că ele sînt ocăr- muirile, pravilile lor, moralul şi cugetul. Bine. Dar aceştia agiung, oare? Ocărmuirile sînt ele singure supusă la atîtia prifaceri, încît nu pot sluji într-acest punct de hotarâ statornice. Pre de altă parte, ele sînt alcătuite de oameni, organile pravililor sînt oameni asămine, şi slobozăniia aces­tor oameni are trebuinţă de stavile, poate mai mult decît slobozăniia celoralalţi. Deci, unde este mecanismul cel politi- cesc, în care să să afle tocmai la locul lor aceste stăvili trebu­incioasă, şi să fie aşa de tari, încît nici puteria, nici vicleşu­gul, să nu le poată birui? Moralul are, în adivăr, adivăruri vecinice, care ar pute ţine loc de aceste stăvili; însă unde este păn-acum catehismul lui primit, nu de toată omeniria, ci măcar de un săbor de filosofi ? Moralul formâ- lueşte cugetul, dar pre rar îl poate îndrepta: un copil în şcoala moralului să poate face bărbat vertuos, însă o acade­mie de filosofi în zadar ar sfătui pe un varvar să-ş lasă cruzi- mia, pe un mitarnic, să-ş lasă nedreptatia, pe un cămătarnic, să-ş lasă lăcomiia etc. De un chip, cît ar pute cineva zice că moralul filosofilor este numai pentru filosofi. Cugetul are trebuinţă de luminare; precum de pildă, pe un om luminat nu-1 lasă niciodată cugetul să facă ucidire, pe un varvar de multe ori îl mustră cugetul că n-au ucis.
Prietini, aice să pare a fi o lipsă. S-o credem, oare? Să cuvine, oare, să cugetăm că ziditoriul cel înţălept, care au dat făpturilor sale desăvîrşiria cuviincioasă, ar fi lăsat nedesăvărşit acest mecanism a slobozăniei omului, acest punct atît de păsător a stării lui? Nu! O acest fel de cugetare ar fi păgînătate. El au făcut toate deplin, desăvîrşit, şi, nigreşit, lipsa ce ni să pare să videm aice are o înplinire. Prietini, noi o vom găsî, cercetînd, precum am făcut păn-acum, în răgaz, toată staria omului.

§ 40. Să mai poftorim: omul purtător de trup este, în lumia fiziciască, supus la pravilile firii, şi prin aceia este supus la aceia ce numim iconomiia dobitociască (économie animale), adecă el să naşte, după lucrările ce acele pravili fac asupra organizaţiei lui, cu plecări ori bune, ori răle.
Cînd plecările sînt răle, cît rău nu este de aşteptat de la puteria ce mare cu care el să înbracă în lumia minţii?
Este adivărat că în înzăstrările ce am însămnat mai sus, el are stăvili pusă de ziditoriul. Copil, şi de o copilărie lungă, el are molătatia organelor, pre care o bună povăţuire le poate îndrepta. Copilăriia ce lungă îl supune la povăţuiria părinţilor. Părinţii, dar, au o datorie firiască a lumina pe fiei lor. Shesurile soţietăţii şi plecaria omului de a fi po­văţuit fac pe ocărmuiri; aşadar, ocărmuirile sînt nu iscodire a omului, precum au zis-o unii, ci plecarie opştească a omenirii. Omul bărbat întră supt a lor povăţuiri, deci ocărmuirile au o datorie a povăţui bine.
Omul are iubiria de cinste, sufletul lui să umple de mulţă- mire auzind laudile vreunii bune lucrări a sale, şi să ruşiniază înnaintia hulii ce îi aduc faptele cele răle. Aceştia sînt o parte din stavilile puterii cei mari a omului, pre care stăvili le aflăm în a lui organizaţie. însă, mai tot pre aceştia li-am văzut şi mai sus, § 39, unde am luat sama că rămîne în mijloc lipsă. Prietini, lipsa este înplinită! Eu vă aduc martur purtaria de pre toată faţa globului şi din toate vecurile că, piste toate înzăstrările ce am văzut că are omul, el are încă plecaria de a ave legi, plecare pre care n-am însămnat-o la rîndul ei, pentru delicateţa voastră, dar ,care face încă a 15-cia osăbire între om şi între dobitoc. Fiiştecine ştie că omul ascultă sfatul legii, nu ca pre sfatul moralului — cu nebăgare de samă, ci tremurînd, şi cu su­fletul plin de frică.

§ 41. La acest cuvînt delege, voi îmi ziceţi, prietini, aşa; omul este supus la legia firiască, legia firiască este tipărită în a lui organizaţii, ia dar este o stavilă vîrtoasă la puteria lui, ia este cu adivărat înpliniria lipsii ce am văzut mai sus. însă, nu, prietini! Spuneţi-mi ce este legia firiască? Eu nu văd într-aciasta decît o adunătură de prenţipuri moraliceşti şi maximuri, pre care filosofii li-au socotit potrivite omului, şi că să cuvine ca omul să le urmeză. Deci, moralul şi aciasta, este acelaş lucru. Ceia ce am zis pentru moral, § 39, zic şi aice. Prietini! Omul are patimi, pre care nu le supune aşa uşor la sfatul şi socotinţile altuia. El nu le supune de multe ori nici la a lui însuş giudecată. Aşadar, aceia ce numim legia firiască, nefiind decît sfaturi ca şi moralul, nu este nicidecît stavila ce căutăm.

§ 42. Voi ziceţi că legia firiască este tipărită în organizaţiia omului. Prietini, luaţi sama bine şi veţi vide că omul nu are în a lui organizaţie tipărită nici o lege. El nu are decît numai plecaria de ave lege. Precum, neavînd a lui organizaţie vro sistemă de povăţuire (ocărmuire), el are numai plecaria de a fi povăţuit.

§ 43. Va văd înduplecîndu-vă, prietini, şi zicînd că cu adivărat omul, şi mai vîrtos omul norodului, are trebuinţa de o lege oarecare; o lege îi struneşte pornirile, îi dămoleşte patimile, îi luminiază cugetul şi slujeşte vîrtos ocărmuirilor întru a-1 supune la a lor povăţuiri.
Prietini! Cu toată înduplecaria voastră, noi însă nu sîntem uniţi la socotinţi. Voi ziceţ: Omul are trebuinţă de o lege oarecare, adecă fie care va fi legia, omul are trebuinţă de una. Prietini, aciastă socotinţă eu nu o primesc. Cred că nu o veţi primi nici voi, cînd veţi socoti că o acest fel de lege trebui să fie lucrare a omului, precum este adună­tura prinţipurilor moralului şi a legii firii. Şi precum aceştia nu pot ţine loc stăvilii ce căutăm, asăminia nu poate ţine acel loc nici legia, lucrare a omului.
Că o acest fel de lege care să struniască mai vîrtos pe omul norodului, nu poate fi decît un vicleşug a omului luminat.
Că o acest fel de lege, care să slujască ocărmuirilor întru a supune pre noroade, este nelegiuire, este sacrilej.

§ 44. Asa precum are plecaria de a fi povăţuit, omul are asămine şi plecaria de a ave lege. însă într-aceste doî ple­cări este o mare osăbire. Din plecare de a fi povăţuit să nasc ocărmuirile. Pentru aceştia, însă, este lăsat la om a le alcătui sistemile, a le priface, a le întocmi, a le îmbună­tăţi, cu măsura cu care omeniria va spori în lumia minţii.
În plecaria, însă, de a ave lege, nu este dat omului a-ş face şi a-ş da el sîngur legia. De ar fi amintiria, atunce plecaria de legi, deopotrivă cu plecaria de povăţuire, n-ar fi decît ca şi aciasta: o stavilă slabă la puteria omului, atun- cia lipsa ce am aflat mai sus ar rămîne neînplinită, atunce ar fi ca ziditoriul cel înţălept să aibă făcut un lucru nede- săvîrşit, fără măsuri, fără analoghii, şi am mai zis-o că a cugeta aciasta este o păgînătate.

§ 45. Aşa, prietini! Mărturia purtării a toată omeniria de pre toată faţa globului şi din toate vecurile, ne dovedeşte că omul are plecaria de a ave lege, şi un şir de rezoane temei­nice şi sănătoasă ne dovideşte că nu este lăsat la dînsul a-ş face şi a-ş da el singur legia. Aşadar, rămîne ca să i-o dei o fiinţă mai presus de dînsul, şi care fiinţă poate să i-o de, dacă nu aceia care l-au zidit ?
Acest fel, legea venind de la ziditoriul omului, care i-au dat plecaria de a o ave, este cu adivărat stavila ce de te­melie a puterii omului. Ia este mai mult, ia priveşte la a lui pomăzuire, şi este aducire între om şi între zidi­toriul său.