lundi 8 décembre 2014

Alexandru Hâjdău

(Versiunea inițială a unui articol conceput pentru Eciclopedia online a filosofiei românești.)


Alexandru Hâjdău (Hasdeu) (30 noiembrie 1811, Misiurineţ, Ucraina – 9 noiembrie 1872, Hotin, Moldova)

Jurist, profesor, scriitor, folclorist cu preocupări de filosofie. Studiază la secţia etico-politică a Universităţii din Harkov (1829–1832). După unele surse trece şi pe la universitatea din Liov, pentru a-şi da apoi la München doctoratul în filosofie cu o teză despre Skovoroda[1]. A fost membru corespondent al Societăţii de istorie şi antichităţi din Odessa (1835) şi membru fondator al Societăţii Literare Române (1866). Alexandru Hâjdău a publicat mai multe articole de filosofie în revistele ruseşti ale vremii şi a redactat o scriere de filosofia istoriei, “Problema timpului nostru” (1842), care, publicată abia în 1938, în traducere românească, se va dovedi a fi principala sa contribuţie filosofică. Aşa cum rezultă din propriile sale cuvinte, filosofia lui Hâjdău este o regândire a filosofiei lui Hryhorii Skovoroda (1722-1794) cu instrumentele idealismului german[2]. Hâjdău este un filosof perfect încadrat în orizontul culturii ruse a epocii lui Nicolae I. El este un mesianic, un slavofil şi un schellingian.
            
În viziunea lui Hâjdău filosoful trebuie să ia pilda lui Socrate[3], care s-a disociat de physiologoi abandonând studiul naturii şi concentrându-se asupra omului şi a problemelor morale. Odată abandonat naturocentrismul occidental, omul se arată nu ca un microcosmos, ci, în orizont teocentric, ca un microteos. Omul nu mai gravitează deci în jurul naturii, ci în jurul dumnezeirii. Pentru a accede la ştiinţa adevărată, el trebuie să se debaraseze de falsa lumină (a cunoaşterii profane), trebuie adică să “se înfăşoare în bezna credinţei”[4] şi apoi să primească revelaţia luminii creştinismului. Filosofia serveşte ca metodă de ascensiune către “misterele eternităţii”[5]. Odată ajuns acolo, însă, spiritul trebuie să înlocuiască filosofarea cu contemplaţia mistică.
            
Reflecţiile lui Hâjdău despre istorie sunt formulate într-un limbaj foarte amprentat de idealismul german. Scopul istoriei este de a explica viaţa oamenilor ca diferenţiere a unui tot organic, altfel spus ca organ al spiritului. Pentru acesta istoricul trebuie sa treacă neîncetat de la analiză la sinteză, el trebuie să compare rezultatele analizei cu cele ale sintezei. Această metodă este numită de Hâjdău “dialectică”. Adevărata istorie, ca ştiinţă a vieţii umanităţii, nu poate începe până când nu se realizează că omul nu există decât ca om naţional. Istoricul trebuie să arate, spune Hâjdău, cum viaţa unei culturi se dezvoltă din sine pentru a ajunge la existenţa pentru sine, singulară şi naţională. Pentru aceasta trebuie identificate momentele organice, naturale, ale acestei dezvoltări, ele diferind de împărţirile cronologice convenţionale în perioade.
            
Dialectica dezvoltării unei culturi este expusă de Hâjdău prin metafore geometrice. Avem iniţial o elipsă cu două focare, umanitatea şi neamul, care se arată în realitate a fi un cerc, unde cele două focare se confundă într-un singur centru: naţiunea. Dar această naţiune există în virtutea unei legi, astfel încât cercul trece într-un altul, la nivel superior, care are legea drept centru. La rândul său, acest nou centru se arată ca unitate a două focare ale unei noi elipse, politica şi filosofia. Naţiunea atinge cea mai înaltă posibilitate, realitate şi necesitate istorică numai în viaţa de stat, statul fiind “domnia ideii”, coprezenţa celor trei momete ale spiritului vremii. Ideea rusă, potrivit momentelor sale, este: ca lege – ortodoxie, ca politică – autocraţie (cea a lui Nicolae I), iar ca filosofie trebuie încă să se împlinească. Aceasta este “problema timpului nostru”, lipsa unei filosofii ruseşti. Manualul de filosofie naţională este limba, cum limba este şi purtătoarea ideii naţionale şi reprezentanta ştiinţei naţionale. Filosofia nu există la nici un popor european, fiindcă nicăieri ea nu este naţională. Sistemele filosofice, neizvorând din înţelepciunea şi din limba populară, nu trec în viaţa reală a poporului, ci îi rămân exterioare.
            
Potrivit acestei concepţii, Rusia are de rezolvat problema filosofiei pentru a avea o adevărată viaţă de stat. Iar pentru aceasta, trebuie să se plece de la Skovoroda, unicul om care a reuşit să fie şi filosof şi rus. Mesianismul lui Hâjdău se aliază aici cu concepţia slavofilă, el cerând refuzul elementelor non ruseşti din filosfie. După Hâjdău numai Rusia poate rezolva problema timpului, adică problema unei culturi naţionale şi totodată universale, iar rezolvarea acestei probleme nu cere decât dezvoltarea unei filosofii naţionale.


Bibliografie

A. Bibliografie principală

Clipe de inspiraţie (CI), Chişinău, Litera Internaţional, 2004, 248 p.
“Despre scopul filosofiei”, Vestnik Evoropy, 1830, nr. 21-22, pp. 46-57 (CI, pp. 187-194)
“Socrate şi Skovoroda”, Odesski Vestnik, 1833, nr. 37 (CI, pp.195-199)
“Grigore Varsava Skovoroda”, Telescop, 1835, nr. 5-6 ( “Un filosof mistic”, trad. M. Majevski, prefaţă de N. Grigoraş, Bucureşti, Socec, 1930, 23 p)
“Problema timpului nostru. Învăţătura lui Grigore Savici Skovoroda prezentată în concepţia exegetico-sistematică de Alexandru Hâjdău”, trad. N. Covali, prefaţă de N. Grigoraş, Bucureşti, 1938, 42 p + v.

B. Literatură secundară

N. Bagdasar, Scrieri filosofice, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, pp. 247-250
Tr. Ionescu-Nişcov, “Scrierile filosofice ale lui Alexandru Hasdeu şi gânditorul ucrainean Grigore Savici Skovoroda”, Romanoslavica, XII, 1965
Marin Aiftincă, “Preocupările filosofice ale lui Alexandru Hasdeu”, Memoriile Sectiei de Ştiinte Istorice, Academia Româna, Seria IV, Tomul X/1986, Bucuresti, Editura Academiei, 1987.
Marin Aiftincă, “Alexandru Hasdeu – orizonturile filosofice”, Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol.II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007




[1]Cf. N. Grigoraş, prefaţă la “Problema timpului nostru”, p. i şi N. Bagdasar, Scrieri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, p. 247. Informaţia trebuie însă privită cu rezerve.
[2]Alexandru Hasdeu, “Problema timpului nostru”, trad. N. Covali, Bucureşti, 1938, p. 12
[3]Aşa cum a făcut Skovoroda (cf. “Despre scopurile fiosofiei”, “Un filosof mistic”, “Socrate şi Skovoroda”)
[4]Ibid., p. 192
[5]Ibid.