lundi 1 novembre 2010

Spiritualismul eclectic (2). Ioan Zalomit


Prea puțin s-a scris și se știe despre Ioan Zalomit, primul profesor de filosofie al Universității din București. Nu avem până astăzi o evaluare a însemnățății activității lui pentru dezvoltarea filosofiei românești. Multe detalii biografice nu ne sunt cunoscute, altele sunt false. Nu s-a făcut efortul de a se găsi notele de curs ale studenților săi, măcar printre hârtiile rămase de la absolvenții celebri ai facultății de litere de la București, dianinte de 1885. Într-un cuvânt, Zalomit a rămas un personaj obscur, în ciuda faptului că, recent, singura lui scriere filosofică cunoscută a fost reeditată. Articolul de față este o încercare de a-l plasa pe Zalomit în contextul filosofiei din România secolului al 19-lea și de a evalua rolul pe care el l-a jucat în dezvoltarea filosofiei academice la noi.

Câte ceva din biografia lui Zalomit.

Cele mai importante informații despre viața acestui profesor se găsesc la Călinescu, care ne comunică următoarele despre nașterea și moartea lui Zalomit:
„Era probabil grec [de ce? Zalomit este un nume slav, n.m.], însa pământean, născut la Bucureşti, cum dovedea în 1857 cu prilejul alegerilor....Zalomit muri la 1 mai 1865 (sic), în vârstă de 66 de ani.” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a 2-a, p. 123, col. I-II).
Dacă facem un calcul simplu, dat fiind că Zalomit a murit în 1885, la 66 de ani, rezultă că s-ar fi născut în 1819. Alte surse dau ca dată de naștere anul 1810, altele anul 1820. Toate aceste date sunt false. Zalomit s-a născut în 29 ianuarie (stil nou) 1823, așa cum o spune el însuși: „Joannes Zalomit, Bucarestiensis, natus sum die XVII (styl. vet.) m. Januarii anni MDCCCXXIII”. Tot de la el știm că a primit învăţătura elementară acasă, după care a trecut la gimnaziul din București (i.e., Academia de la Sf. Sava), unde a urmat 7 clase ca pensionar (clasele de umanioare şi cele complementare, echivalentul gimnaziului şi liceului). Regulamentul de funcţionare a şcolii de la Sf. Sava, promulgat în 1832, prevedea existenţa a 3 clase complementare, urmate de încă trei ani de cursuri speciale, cu rang de învăţământ superior (trei specializări: drept, matematici aplicate, agricultură). În clasa a doua complementară ar fi trebuit să se studieze logica. Din păcate, pe vremea aceea nu se mai preda filosofie la Sf. Sava. După demiterea lui Eufrosin Poteca, în 1832, pe motivul ridicol că era prea bătrân, şcoala nu a mai avut profesor de filosofie până în 1842, când soseşte August Treboniu Laurian. În 1837 catedra de logică era tot vacantă. Zalomit pare să fi fost un elev eminent. În 1838 era în clasa a doua complementară (penultimul an de studiu) şi lua premiul întâi la trigonometrie şi premiul al doilea la ştiinţa legilor (Urechia, Istoria Şcoalelor, vol.II, p. 30). Trecându-și examenul de maturitate, Eforia Şcoalelor a decis să-l trimită ca bursier la Berlin, pentru a studia filosofia şi dreptul. Este posibil ca Zalomit să fi început studiul dreptului la Sf. Sava, dat fiind că Eforia tocmai aprobase pentru anul 1838 înfiinţarea a încă două catedre de drept. Astfel ne-am putea explica ce a făcut Zalomit din 1839, când termină clasele complementare, până în 1841, când îl găsim la Berlin.

Zalomit a studiat în universitatea berlineză, începând din 1841, filosofia și dreptul timp de nouă „semestre”, audiind următorii profesori: la filosofie, pe Trendelenburg, Michelet, Beneke, Steffens; la drept, pe Roestel, Puchta, Gneist, Heffter, Homeyer. Zalomit nu-l menționează pe Schelling printre profesorii săi, dar nu este exclus să-l fi audiat și pe acesta; mai degrabă contrariul este implauzibil, tinând cont de faima pe care o avea filosoful german la acea dată. Schelling este citat în disertația inaugurală a lui Zalomit, care se deschide chiar cu un motto din filosoful german. Dacă Zalomit a studiat la Berlin nouă semestre, găsim că data încheierii studiilor lui nu poate depăși sfârșitul anului 1845. Or, acesta își ia doctoratul pe 25 martie/ 6 aprilie 1848. La această dată junele filosof petrecuse deja un an la Paris, unde se ocupase cu studiul dreptului și al filosofiei: „deinde Parisios me contuli ibique plus uno anno juri atque philosophiae operam dedi”, ceea ce explică faptul că el și-a publicat disertația ianugurală nu numai în latină, cum cereau uzanțele vremii, ci și în franceză. Din 1841 până prin aprilie 1847, când va fi plecat la Paris, numărăm, însă, vreo 14 semestre. Cum Zalomit afirmă clar că a studiat la Berlin 9 semestre, rezultă că el nu a validat în fiecare an cele două semestre ale anului universitar, ci a avut o frecvență mai neregulată. După susținerea disertației rămâne la Berlin încă un an, revenind în țară în iunie 1849, cu o diplomă de doctor în filosofie și atestate că urmase științele juridice.

Odată ajuns, Eforia școalelor îl însărcinează cu traducerea unui manual de logică și morală („o carte elementară clasică”), promitându-i-se un salariu de 800 de lei. Însă, cum Zalomit nu figura oficial în corpul profesoral, nu i se plătește nici un salariu. La intervenția Eforiei, Domnul țării dispune să i se plătească o leafă de 300 de lei pe lună până la deschiderea școlilor, ceea ce nu constituia un venit suficient pentru tânărul filosof, care trebuia să se întrețină pe sine și pe mama sa, văduvă, din această sumă modestă. Reușește, într-un final, să fie numit profesor la Sf. Sava, unde va preda logica și morala în românește. În scurt timp își începe și cariera de jurist și funcționar de stat, accede la boierii. De aici datele seci ale biografiei lui sunt mai numeroase:
„Fu mereu în slujbe. La 21 februarie 1850 e numit supleant la Tribunalul de comerţ din capitală, la 30 octombrie 1850, şef al mesei a ii-a a mezaturilor la Departamentul Dreptăţii, la 21 decembrie 1850 era înlocuit, fiind trecut în postul de profesor la şcoală, la 10 decembrie 1851 e ridicat la rangul de pitar, la 22 decembrie 1852 e numit supleant la Tribunalul comercial Ilfov, secția a ii-a, la 5 iulie 1855 este înaltat serdar, la 8 februarie 1856 trece ca supleant la Tribunalul comercial Ilfov, apoi, la 31 decembrie 1855, membru tot acolo. În 1859 e numit şef al secţiei a II-a din Minsterul Justiţiei, iar la 18 aprilie 1859 e trecut supleant la Curtea apelativă civilă, secția a II-a, la 1 octombrie 1859 e numit director provizor al şcoalelor, adică la Eforia instrucţiei publice, la 15 octombrie 1859 fiind înlocuit cu Ioan Maiorescu, însa desigur rămânea membru al Eforiei, unde se afla în 1861, în 1864 vedem că lua leafă de la gimnaziul Sf. Sava, în sumă de lei 1500, fiind profesor de filosofie la clasele VI-VII, şi din 1863, profesor la Şcoala superioară de litere. Fu unul din primii fondatori ai Facultăţii de Litere din Bucureşti, şi ca atare onorat în 1880 cu Bene merenti cl. I. Leafa lui de profesor universitar în 1866 era de lei 2.000 şi era considerat ca fiind în învăţământ din 1851. În 1871 primea, în valuta de atunci, 740 lei. Zalomit se căsători la 24 iunie 1856 cu Elisabeta sin clucerul Al. Samurcaş, dar se despărţi aproape de îndată şi rămase văduv, căci la 28 aprilie 1857 lua „întru a doa” cununie pe Ana, fiica clucerului Costache Algiu.” (Călinescu, ibidem). 
La Universitatea din București, Zalomit a acoperit de unul singur, din 1864 și până în 1878, toată aria tematică a filosofiei: psihologia, logica și metafizica; psihologia morală și estetica; istoria filosofiei; filosofia istoriei; pedagogia și didactica (M. Popescu-Spineni, Contribuții la istoria învățământului..., București: Cultura națională, p. 13, apud Michiduță 2008, p. 16). Din 1871 până la moartea sa, în 1885 (de „afânarea creerilor”, cum nota Maiorescu în jurnalul său), a fost rectorul Universității. În ultimul an al vieții a predat filosofia și la Școala Comercială din București.

Aceste lucruri le știm despre biografia lui Zalomit. Ele lasă să se vadă un om foarte muncitor, competent, respectat și apreciat de mediul academic. Un profesor omniprezent, un jurist activ, un funcționar ocupat. Cu o asemenea viață activă, răgazurile pentru contemplație și reflecție trebuie să fi fost foarte rare; nu e de mirare, deci, că Zalomit n-a făcut operă de filosof și că activitatea lui de autor/traducător nu a continuat după 1854. Opera lui Zalomit este în principal didactică: el are meritul de a fi contribuit la formarea unui public intelectual, dotat cu instrumente pentru a deschide pe cont propriu o carte de filosofie. Zalomit a contribuit la formarea de profesori secundari și universitari, de juriști, de literați și istorici, într-un cuvânt a pus umărul la crearea unei intelectualități și a unei intelighenții în lipsa căreia lucrările de filosofie în românește, originale sau traduceri, n-ar fi avut nici o rațiune de a exista. Puținele lucruri pe care le știm despre caracterul său întăresc imaginea unui profesor dedicat total misiunii sale paideice: 
„Ca om, I. Zalomit a fost un model de virtute și onestitate. Onest până la exces, el care nu avea nici o altă avere decât salariul său, ajuta materialicește pe studenții săraci. În epocă era numit „omul care nu știe să zică nu”!” (Michiduță, op. cit., p. 17).

Formarea intelectuală a lui Zalomit

Dintre cei patru profesori audiaţi de Zalomit la Berlin, cel mai celebru este Adolf Trendelenburg (1802 – 1872), anti-hegelian notoriu, o autoritate în exegeza aristotelică, cunoscut pentru polemica privind interpretarea lui Kant în care l-a avut ca adversar pe Kuno Fisher. Trendelenburg a fost un aristotelician şi în acelaşi timp un idealist, dar unul opus idealismului absolut. A fost unul dintre filosofii care au contribuit la dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă independentă. Zalomit a frecventat cursurile lui Trendelenburg de logică şi metafizică, etică, drept natural, istoria filosofiei. 

Cu Karl Ludwig Michelet (1801 – 1893), filosof hegelian, editor al operelor complete ale lui Hegel, fondator al revistei Der Gedanke, tânărul valah a studiat istoria sistemelor filosofice recente. Michelet a publicat în 1837 o carte cu acelaşi subiect, Geschiche der letzen Systeme der Philosophie in Deutschland von Kant bis Hegel. Dacă cursul lui Michelet era bazat pe cartea sa omonimă, atunci Zalomit a dobândit de la acest curs cunoştinţe foarte solide despre filosofia germană a vremii lui. Michelet trata în două volume idealismul subiectiv, idealismul obiectiv şi idealismul absolut. Idealismul subiectiv cuprinde mai întâi „idealismul critic” al lui Kant, filosofia ştiinţei nemijlocite a „kantienilor” Reinhold, Schultze, Beck, Bardili şi Herbart, filosofia religioasă a lui Hamann, Herder şi Jacobi, „jacobienii” Bouterwek, Krug, Fries şi Calkers. Tot sub eticheta idealismului subiectiv intră şi idealismul transcendental, cu Fichte şi „fichteenii” Schlegel, Schleiermacher şi Novalis. Idealismul obiectiv îl include pe Schelling şi pe adepţii lui: Oken, Klein, naturfilosofii mistici – Schubert, Baaden, Steffens. În fine, idealismul absolut e reprezentat de Hegel şi hegelieni. 

Friedrich Eduard Beneke (1798 – 1854) era un alt anti-hegelian, influenţat de Kant şi Locke, de la care Zalomit a învăţat psihologia, pedagogia şi didactica, metafizica şi filosofia religiilor. Lui Beneke i se interzisese să predea la Berlin în urma publicării lucrării Grundlegung zur Physik der Sitten (1822). Cartea a fost considerată unphilosophisch, nemulţumind pe hegelienii vremii întrucât nu încerca să derive nimic din Absolut. Beneke a fost în mod fundamental un psiholog, pentru el psihologia fiind disciplina fundamentală a filosofiei, pe care trebuie să se bazeze logica, etica, metafizica şi filosofia religiei. 

Norvegiano-danezul Henrik (Heinrich) Steffens (1773 – 1845), prezent în istoria lui Michelet în rândul teoreticienilor naturfilosofiei mistice, i-a predat lui Zalomit antroplogia. Steffens era un prieten al lui Schleiermacher, care îl recomandase la Berlin, şi al lui Schelling. Antroplogia este pentru Steffens filosofia în ansamblul ei, i.e. naturfilosofia mistică de inspiraţie schellingiană. Omul este văzut ca punct treminal al unui trecut infinit al naturii („antropologie geologică”), centru al unui prezent infinit al naturii (antropologie fiziologică) şi punct de plecare al unui viitor infinit al naturii (antropologie psihologică). Demersul lui Steffens sfârşeşte prin a regăsi şi a confirma revelaţia creştină (sau a se lăsa confirmat de ea). 

Zalomit s-a format, aşadar, într-o atmosferă intelectuală dominată de idealism, dar în care idealismul absolut al lui Hegel pierdea din ce în ce mai mult teren. În orice caz, Zalomit nu a devenit hegelian, ci a profesat un eclectism schellingiano-leibnizian. Însă nu filosofia târzie a lui Schelling l-a influenţat cel mai mult, ci filosofia lui tișpurie, cea a a idealismului transcendental şi a naturfilosofiei, după cum vom vedea în continuare.


(va urma)