mercredi 13 octobre 2010

Curentul senzualist în Principatele Române (2). Eufrosin Poteca

În spiritul lui Soave, şi încă şi mai respectuos faţă de dogma religioasă, preia empirismul şi Eufrosin Poteca (1786-1858), profesor la Academia grecească între 1816-1818 şi la Academia de limbă română de la Sf. Sava între 1818-1820 şi 1825-1830. În ultima perioadă a fost profesor de filosofie, predând logica, etica şi istoria filosofiei după Heineccius, precum şi metafizica după Soave.

Eufrosin Poteca a studiat la Academia grecească între 1813-1816, cu profesori faimoşi precum Vardalachos sau Doukas. Mai târziu l-a putut audia pe Iatroupoulos, precum şi pe Veniamin Lesvios. De la Vardalachos, Doukas şi Iatroupoulos el a putut cunoaşte atât pe Condillac, cât şi pe Destutt de Tracy. Mai târziu va fi trimis de Eforia Şcoalelor la studii în străinătate, la Pisa (1820-1823) şi apoi la Paris (1823-1825). În acele universităţi (pe vreme aceea Pisa era ocupată de francezi) senzualismul lui Condillac şi al discipolilor lui era filosofia dominantă. Nu este de aceea de mirare că Poteca, la revenirea în ţară, s-a servit de manualul lui Soave pentru a-şi întocmi propriile Elementuri de metafizică, notele de curs după care a predat la Sf. Sava. Cu Instituţioni di logica; Metafisica ed Etica gândirea lui Poteca se găsea pe un teren deja familiar.

Încă de la prima publicare a notelor de curs ale lui Poteca (1981), s-a considerat că ele ar constitui o traducere din Soave (Paul Cornea a pus în circulaţie această opinie). Acest lucru nu este însă adevărat.  Nu avem de a face cu o „compilaţie destul de fidelă” a manualului filosofului italian, deşi Elementurile conţin destule pasaje traduse sau rezumate din Istituzioni. Profesorul de la Sf. Sava urmează planul general al manualului italian, spicuind fragmente care corespundeau ideilor proprii sau a căror valoare informativă o aprecia. Într-adevăr, Poteca împrumută de la Soave numai informaţia, nu şi concepţia. Eufrosin Poteca are o concepţie care, fără a putea fi considerată originală, are totuşi o coloratură personală. Poteca nu reuşeşte (şi nici nu încearcă) să facă punctul lui de vedere compatibil cu cel al lui Soave; o astfel de sarcină l-ar fi depăşit şi ar fi ieşit din cadrul precis al misiunii didactice pe care şi-o asumase. Pur şi simplu, acolo unde tematica lui Soave se suprapune cu subiectele despre care el are ceva de spus, Poteca introduce punctul lui de vedere, pentru ca după aceea să revină la textul-cadru. În Elementuri de metafizică intervenţiile lui Poteca depăşesc cu mult rolul unor simple adnotări sau completări. Dimpotrivă, ceea ce ia din Soave vine în completarea punctului său de vedere. Elementuri de metafizică trebuie aşadar considerat ca text de autor, nu ca traducere sau simplă compilaţie. Alături de Cuvântarea la deschiderea cursului de filosofie, de Lecţia începătoare, de Împlinire la elementurile de istoria filosofiei şi de alte Cuvântări şi fragmente autobiografice, ele conţin gândirea filosofică a lui Poteca, concepţia lui personală. Dacă Filosofia cuvântului şi a năravurilor rămâne, în traducerea lui Poteca, tot opera lui Heineccius, Elementuri de metafizică sunt opera filosofului nostru, nu a lui Soave.

Concepţia generală despre filosofie a lui Poteca

Există mai multe definiţii ale filosofiei la autorul nostru:

„Dar, întrebându-mă, ce este filosofia şi scopul ei, eu, metafiziceşte răspunzând, zic că, filosofia este ştiinţa începuturilor, în câtăţime şi în felurime, precât încape mintea omenească; iar scopul filosofiei este fericirea omenirei pre pământ, căci să naşte din dragoste, fiica dreptăţii, fiica adevărului, fiul filosofiei” (Cuvântare la deschiderea cursului de filosofie)

„zicând filosofie, înţeleg cu deosebire Metafizica, Loghica şi Ithica, care privesc partea cea mai bună a omului, adecă puterea înţelegerii, îndreptarea voirei şi lucrarea dreptăţii spre fericirea omului pre pământ şi spre nădejdea vieţii cei pururea fiitoare” (ibid)

„filosofia dar este iubirea de înţelepciune cu însuş ea înţelepciunea. Filosof este cine iubeşte şi cercetează adevărul şi dreptatea lucrurilor din carele să dobândeşte binele şi fericirea oamenilor; şi înţelept este cine nu numai cunoaşte adevărul şi dreptatea ci şi le împlineşte pre acestea, purtându-să după vrednicia cuvântului drept încât nu numai faptele sale ci şi voirile sale să se poată potrivi la toţi ca o lege” (Lecţie începătoare)

„filosofia este cugetarea vieţii sau meşteşugul de a trăi fericit şi de a muri fără frică în mâna lui Dumnezeu tatălui nostru” (ibid)

„filosofia este cunoştinţa Adevărului şi a Bunului, dobândită din cuvântul cel drept şi potrivită spre adevărata fericire a omului. Iată dar hotărârea filosofiei ce ni să cuvine! Aceasta este şi bună şi dreaptă şi adevărată şi lesne” (ibid)

Se cuvin câteva observaţii. Definiţia a patra este dată ca replică definiţiei tradiţionale a filosofiei ca „melete thanatou”, pregătire pentru moarte. Definiţia a cincea este a lui Heineccius (în termeni aproape neschimbaţi se găseşte în Filosofia cuvântului). Definiţia a treia pleacă de la etimologie – de aici raportul dintre filosofie şi înţelepciune. Înţeleptul este cel care pune în practică filosofia, lucrând pentru fericirea oamenilor pe pământ, căci acesta este scopul filosofiei după Poteca. Filosofia trebuie să conducă la fericire, ea nu este contemplaţie solitară; scopul ei final este unul practic şi nu doar pur theoretic. În această definiţie se găseşte o formulare a imperativului categoric, a doua după cea din Cuvântare...: „Legea pozitivă sau, mai bine zis, temelia Filosofiei moralnice destul este să fie aceasta: adecă, poartă-te la toate după vrednicia cuvântului, încât nu numai faptele tale, ci şi dogmele voirilor tale să se poată potrivi la toţi ca o lege”.

Aşadar, filosofia poate fi definită din două perspective. Din perspectivă practică, „moralnică”, ea este cunoaştere a adevărului şi binelui, obţinută prin drapta raţiune (orthos logos) şi conducând la fericire. Din perspectivă teoretică, „metafizicească”, filosofia este ştiinţa principiilor conform calităţii şi cantităţii, pe măsura minţii umane şi conducând la fericire. Cele două puncte de vedere acoperă fără a intra în sinteză logica, etica şi metafizica. De aceea definiţia cea mai importantă este a doua. Perspectiva paideică este dominantă aici: filosofia este cultivarea părţilor superioare ale sufletului uman, sau a spiritului uman, în vederea realizării fiericir ii pe pământ şi a dobândirii vieţii viitoare.

Filosofia se demarcă de ştiinţe prin aceea că ea studiază tot ce există din perspectiva generalităţilor ultime universale: „Metafizica deşi cerctează teoriceşte cele ce sunt, însă luându-să preste tot” (Cuvântare). Ştiinţa, tot cercetare teoretică fiind, „cearcă numai trupurile şi organizarea lor, în câtăţime şi în felurime” (ibid). În acest fel, filosofia se opune ştiinţelor fizice sau naturale.

În Lecţia începătoare găsim o clasificare a ştiinţelor destul de wolffiană. Filosofia e împărţită în filosofie practică şi filosofie teoretică, cea dintâi cuprinzând etica, politica şi economia, cea de-a doua grupând fizica, logica şi metafizica. Fizica, după el, „cercetează numai felităţile şi însuşirile trupurilor şi ale elementurilor”. Metafizica se împarte în ontologie, pneumatologie, cosmologie şi teologie naturală.

În Elementuri Eufrosin Poteca propune o altă clasificare, inedită, a disciplinelor filosofice, care concordă cu concepţia sa metafizică pe care o vom vedea mai încolo. Sursele acestei clasificări sunt Wolff, dar şi de Tracy. Se vede aici din nou încercarea neîndemânatică de a pune împreună dofmatismul wolffian cu senzualismul.
Poteca împarte ştinţele în trei ramuri majore:
1.    „fisiologhia” – studiul corpurilor inanimate
2.    „psihologhia” – „ştiinţele care privesc viaţa oamenilor, a celorlalte vieţuitoare şi a plantelor” (Elementuri, §2)
3.    „ideologhia” – „începăturile ideilor abstrate, care se aplică la gramatică, la loghică, la itică, la teologhie şi la legile politiceşti” (ibid)
Poteca se ridică împotriva diviziunii ştiinţelor în fizice şi metafizice. După el, această dihotomoe nu dă seama de statutul psihologiei generale, despre care nu se poate spune dacă e o ştiinţă fizică sau metafizică. O altă obiecţie este aceea că lumina, focul, căldura şi altele nu pot fi considerate corpuri; or, ştiinţele fizice ar trebui să studieze corpurile. De aici se înţelege că fenomenele enumerate (la care se adaugă electricitatea şi magnetismul) ar trebui să fie de resortul psihologiei. Poteca pare să le considere determinaţii ale unui fel de suflet cosmic.

Această clasificare elimină metafizica ontologică, punând-o parţial în conceptul ideologiei. Metafizica se reduce la o ştiinţă a ideilor „abstrate”. Propriu-zis, Poteca divide ştiinţele în ştiinţe fizice, biologice şi „ideologice”. Metafizica devine astfel ştiinţa primelor principii ale ştiinţelor ideologice. Hibrida clasificare a lui Poteca nu are nici o importanţă directă pentru tratamentul metafizicii care urmează în Elementuri. Acolo, ordinea de bătaie rămâne cea a lui Soave. Implicit, şi concepţia despre psihologie ca ştiinţă metafizică.

Doctrina metafizică centrală a lui Poteca

Concepţia centrală a lui Poteca este o specie de trinitarism, care recunoaşte trei principii ireductibile: Trup, Suflet şi Minte. Acestora le corespund fiziologia, psihologia, respectiv ideologia. Să vedem însă ce înţelege filosoful nostru prin fiecare din aceste principii:

„Trup, în filosofie este nu numai trupul oamenilor şi al celorlalte veţuitoare, ci tot ce să pipăie. Suflet, în filosofie, este nu numai sufletul oamenilor şi al celorlalte veţuitoare, ci tot sufletul care însufleţeşte toată făptura, spre rodirea de viaţă, precum este aerul şi lumina. Aşijderea şi Minte, în filosofie, este nu numai mintea oamenilor şi înţelegerea veţuitoarelor, ci toată nemărginita minte şi puterea cea înţelegătoare ce umple ceriul şi pământul, şi ocârmueşte toată lumea” (Cuvântare)

Aceste trei principii se recunosc şi în om, care este „mică lume”. Expunând doctrina omului ca microcosmos, Poteca defineşte cele trei principii după cum urmează:

„prin trup înţeleg materia cea organizată cu toate mădularele; prin suflet, puterea cea crescătoare, formătoare şi mişcătoare; prin minte, puterea cea cugetătoare, judecătoare şi cuvântătoare” (Lecţie începătoare).

Trupul, sufletul şi mintea au astfel extensiuni foarte mari: „univers fenomenal, spirit universal şi idee”, interpreta Călinescu. Nu poate fi vorba însă de aşa ceva. Corp înseamnă la Poteca tot ceea ce opune rezistenţa simţului tactil, solide şi lichide deopotrivă, însă nu fluide gazoase sau radiaţii. Acestea, întrucât sunt necesare nutriţiei, creşterii, într-un cuvânt vieţii, constituie sufletul universal. Iar mintea nu este idee, ci nous pervaziv cu funcţie cosmică precum la Anaxagoras. Deşi „estimea” lor ne este cunoscută, natura intimă a celor trei „începături” (principii) este însă incognoscibilă: „Deci, dar acum, de-ar întreba cineva ce este intrinseca fiinţă a lucrurilor, eu aş răspunde că nu ştiu, cu atât mai vârtos a sufletului şi a minţii, fiind cu totul nematerialnice” (Cuvântare).

Ideea omului ca microcosmos, neoplatoniciană, pune probleme atunci când e asociată cu trinitarismul creştin. Poteca pretinde că Universul, ca şi omul, sunt trisipostatice. Însă el susţine mai apoi că omul şi Universul sunt în trei ipostasuri după asemănarea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este cauza lor. El se fereşte de a identifica spinozian pe Dumnezeu cu creaţia, şi spune clar: „alta e fapta, altul e făcatoriul; alta e născătura, şi altul e tatăl din carele s-au născut această născătură, sau natura latineşte” (ibid). Însă paralelismul om – Univers – Dumnezeu sugerează o concepţie foarte heterodoxă cu privire la natura ipostasurilor divine. Chiar şi în catehismul pe care Poteca l-a făcut pentru uzul şcolarilor se găseşte o concepţie nesigură despre Dumnezeu, o concepţie în care trinitarismul este interpretat filosofic. Astfel, Poteca susţine că Dumnezeu este „duh”, cu toată ambiguitatea acestui cuvânt slavon, care înseamnă iniţial fum şi mai apoi vrea să zică răsuflare, suflet – şi prea puţin spirit. Însă Dumnezeu este în trei „feţe” – şi iată cum explică aceasta Eufrosin Poteca:

„Duh este Dumnezeu, adecă minte nemărginită: Dar din Duhul acesta ce procede neîncetat dintr-această minte nemărginită să fac toate cele văzute, şi prin cuvântul său întrupat s-a arătat noă Dumnezeu în trei feţe, adecă Dumnezeeasca fiinţă triipostatică. Iată sfânta Troiţă!” (Catehismul mititel, cap.V, §5)

Dumnezeu tatăl este aici asociat cu mintea nemărginită, iar Iisus Hristos, cuvântul întrupat, corespunde trupului, în vreme ce Duhul Sfânt corespunde, evident, sufletului. În acest fel, cu condiţia de a-l asimila pe Dumnezeu Tatăl minţii şi pe Fiul corpului, trinitarismul este păstrat.

Este puţin probabil, însă, că Poteca a vrut să ducă analogia atât de departe. El căuta în dogma Treimii mijlocul de a explica unitatea în diversitate a lumii. Într-o primă etapă reduce totul la Trup, Suflet şi Minte, iar într-o a doua etapă explică unitatea acestora pe modelul fiinţei unice triipostatice. Universul devine astfel o singură fiinţă în trei „feţe”, la fel ca fiecare om, la fel ca Dumnezeu. Acesta este nucleul doctrinei metafizice a lui Poteca, aşa cum apare în mai multe dintre textele lăsate de el. Vom vedea în cele ce urmează ce rol joacă această concepţie în Elementuri şi ce şi cât împrumută filosoful nostru de la Soave.

Elementurile lui Poteca vs. Istituzioni lui Soave

Cursul lui Eufrosin Poteca urmează structura manualului lui Soave, tratând metafizica în următoarea ordine: psihologia, ontologia, cosmologia şi teologia naturală. La învăţatul valah psihologia este tratată începând cu §4, primele trei subsecţiuni cuprinzând diviziunea lui a ştiinţelor conform schemei lui trinitariste. Psihologia ocupă, aşadar, §4-§10, ontologia §11-§23, cosmologia §24-§30, iar teologia naturală §31-§40. În cele ce urmează voi încerca o dare de seamă amănunţită asupra conţinutului cursului lui Poteca, pe care îl voi compara cu manualul lui Soave.

PSIHOLOGIA (§4-§10)

§4. De firea sufletului

Rezumă o parte din subsecțiunea „Della Natura dell' anima” din Soave (12-13) oprindu-se la Platon si Socrate, care considerau sufletul „ființă semplice și nematerială și de aicea nemuritor”. La Soave: „Diversi di questi furono Socrate, e Platone, à quali la stabilirono semplice ed incorporea, e quindi pure immortale” (13)

§5. De unde simplitatea sufletului

Traducere a primului paragraf din capitolul I al tratatului lui Soave, „Della semplicità, e spiritualità dell' anima” : "Dalla natura medesima del pensiero è facile il dimonstrare, che quella sostanza, che in noi pensa, necessariamente deve esser semplice" (14). Argumentarea lui Soave nu este reținută.

§6. De unde dar sufletul

Corespunde formal subsecțiunii „Dell' origine dell' anima" (30-34), dar conținutul e diferit.

Soave trece în revistă cinci tipuri de concepție despre originea sufletului.

1. Sufletele sunt emanații din Dumnezeu sau porțiuni din substanța divină înfuzate în corpuri.
2. Sufletele omenești nu sunt părți din Dumnezeu, ci același Dumnezeu prezent în toți.
3. Sufletele se propagă de la părinți la fii împreună cu corpurile.
4. Toate sufletele au fost creeate la începutul lumii și puse în Adam, iar de la acesta s-au transmis din om în om la toți cei care i-au urmat.

Toate aceste opinii sunt atribuite de Soave la diverși filosofi și criticate sumar. Ultima este considerată ca îndeobște acceptată:

5. Sufletele vin de la Dumnezeu, creeate din om în om și infuzate în corpuri, atunci când acestea sunt apte să susțină funcțiile vitale.

Poteca se referă numai la trei tipuri de concepții:

1. sufletele sunt emanații și părți din Dumnezeire închise în trupuri
2. sufletele provin „din ființa aceea luminoasă care însuflețește toată lumea”, adică dintr-un fel de suflet universal, sau de pneuma universală
3. sufletul s-ar transmite de la genitori prin sămânță

§7. Părerea cea mai adevărată

Aici Poteca avansează propriul punct de vedere, care nu se găsește în Soave. Toate punctele de vedere sunt juste. Sufletul e creat odată cu trupul din sămânță, dar sămânța ia naștere din ceea ce omul ia din lume (hrană, lumină, apă, aer etc.), iar toate acestea vin de la Dumnezeu. Concepția lui Poteca bate spre panenteism: „mărturisit și cunoscut este că toate sunt de la Dumnezau și întru Dumnezeu trăiesc, se mișcă și Dumnezeu întru toate cele văzute și nevăzute și mai presus de toate”.

§8. Ființă intrinsecă a sufletului

Poteca introduce în această secţiune doctrina lui trinitară. Toate cele ce există se reduc la trei ipostasuri, trup, suflet și minte, dar ființa intrinsecă a trupurilor, sufletelor și minților este incognoscibilă. Același agnosticism cu privire la esența sufletului sau la natura lui intrinsecă se găsește însă și la Soave, cum am menţionat mai devreme. Soave critică pe Descartes, care a identificat esența sufletului cu gândirea, utilizându-i pe britanici. Nimic din critica ideilor înnăscute pe care o reproduce Soave nu e reținut de Poteca.

§9. Ce e omul?

Poteca continuă dezvoltarea concepției lui. Omul este o ființă trisipostatică, compus din trup, suflet și minte. El este om numai atât timp cât aceste ipostasuri sunt sănătoase și împreună. Când această unitate se destramă nu mai putem ști ce se întâmplă cu sufletul. Acesată este limita filosofiei, de aici începe domeniul credinței.

§10. Nădejde de nemurirea sufletului

Există însă și temeiuri filosofice pentru credința în nemurirea sufletului. Dacă la moarte trupul se descompune în elemetele nepieritoare care îl compun, sufletul și mintea se întorc și ele la sursa lor, care este „lumina lui Dumnezeu”. Un alt argument este moral: Dumnezeu este drept, mulți drepți nu sunt recompensați pe pământ, deci ei vor fi recompensați după moarte.

ONTOLOGIA (§11-§23)

§11. Metafizica celor vechi

„Ontologhia, care va să zică cuvântare de estimi, era metafizica celor vechi”.

Textul lui Poteca rezumă începutul subsecțiunii „O analisi delle idee, e delle nozioni intorno agli enti” (alineatul al doilea, pagina 179). Metafizica celor vechi, după Soave, nu era decât o colecție de definții de concepte abstracte referindu-se la calitațile fizice ale lucrurilor în genere sau la calitățile lor relative. Soave însă se distanțează de această metafizică și propune sub acest nume, în spiritul lui Locke şi Condillac, „un generale trattato dell' origine delle idee e delle nozioni” (180).

§12. Începătura și întălegerile după cei noi

Aici Poteca urmează linia senzualistă a lui Soave. El prelucrează începutul subsecțiunii „Dell' origine delle idee, e delle nozioni intorno alla natura, e alla qualità degli enti corporei” (la p. 181). Toate ideile despre lucrurile exterioare ne vin prin simțuri; calitățile secundare nu sunt decât modificări ale sufletului nostru. Cum putem cunoaște prin acestea ceva atât de deosebit de sufletul nostru, precum corpurile?

§13. De unde idea pentru desăvârșirea între cele ființelnice și lucrelnice din cele întâmplătoare și părute

În acest paragraf Poteca rezumă capitolul VIII al primei secțiuni a Ontologiei lui Soave, „Onde risulti l'idea del corpo, e la distinzione delle sue qualità essenziali e reali dalle accidentali ed 'apparenti”.

Ideile suficiente pentru a constitui ideea de corp sunt „lățimea și tăria” (estensione, solidità). Acestea sunt calitățile primare după Poteca. Ele sunt calități esențiale (ființelnice), pentru că fără ele corpurile n-ar putea fi concepute. Calitățile secundare, fiind numai modificări ale sufletului nostru, sunt accidentale (întâmplătoare). O altă distincție este între calități „lucrelnice” (reale) și „părute” (aparente).

§14. Înțălegerea de felurime, atribut, mod, întâmplare, însușire, ființă, estime și deosăbirea între trup și materie, între suflet și minte

Prelucrare destul de fidelă până la un punct a capitolului următor din Soave, „Delle nozioni di qualità, attributo, modo, accidente, proprietà, sostanza, essenza; e della distinzione fra corpo e materia, fra anima e spirito”.

Noțiunile de calitate (felurime), atribut, mod, însușire, accident (întâmplare) se iau adesea în același înțeles. Însă există deosebiri:
- calitatea este noțiune generală, desemnând tot ce servește la deosebirea unui lucru
- atributul este o calitate esențială (felurime ființelnică)
- modul este un accident
- însușire (proprietate) este ceea ce convine unui singur lucru sau unei singure clase

Noi percepem numai calitațile lucrurilor. Dar acestea nu pot sta de unele singure, ci sunt susținute de un ce care servește de temei, ființa (care la greci se numește ousia sau hypostasis, la latini substantia).

Poteca ia de la Soave şi distincția între corp (trup) și materie: trupul este o parte determinată a materiei, materia este materialul din care sunt făcute corpurile.

În această subsecţiune, însă, Poteca intervine de două ori, inserându-şi din nou propriile concepţii. Astfel, el dă definițiile trupului, sufletului și minții ca ipostasuri şi discută și raportul dintre ele, conchizând în spiritul unei ordini de dependenţă: nu se poate concepe minte fără suflet nici suflet fără trup.

El face şi o distincție între estime și ființă: ființa este tot ce este, fie trupesc, fie sufletesc sau spiritual, estimea este un ceva determinat (o existență determinată, o ființare). La Soave ființa incognoscibilă este essenza. Distincția lui Poteca merge în sensul distincției dintre ființă și ființare.

§15. Idei de relație și asemănare

Subsecţiunea urmează capitolul „Delle relazioni di somiglianza” (209) al lui Soave. Două lucruri cu calități comune se cheamă asemenea, cele fără calități comune neasemenea. Se face distincție între asemănare și egalitate (atâtățime): asemănarea se zice după calitate, egalitatea după cantitate. Exemplul lui Poteca nu se găsește la Soave, dar e în același spirit: două triunghuri de dimensiuni diferite sunt asemenea, nu egale. Exemplul vrea să arate că există lucruri care sunt asemenea fără a fi și egale.

§16. Înțălegeri și idei universale

După „Delle nozioni, e delle idee universali” (210-219). Poteca se rezumă numai la a arăta că ideile universale sunt obținute prin abstracție generică. Selectează după aceea (la Soave: 216-218) faptul că la Aristotel ideile cele mai generale (universale) erau cinci (postpredicamentele): neamul (genul), fealul (specia), deosăbirea (diferența), însușirea (propriul) și accidentul (întâmplarea).

§17. Atârnarea

După capitolul III din Soave, ”Delle Relazioni di Dipendenza”. Poteca reține numai articolul I, ”Delle Relazioni di Causa, o di Effetto”, §1 „Delle Cause”.

Definiția cauzei și efectului. Cele patru cauze aristotelice, plus cauza ocazională și exemplară. Toate exemplificate pe cazul unei statui. Distincții între cauză primă (de departe)= Dumnezeu, cauze secundare (al doilea)=naturale și cauză primă / cauză proximă (de aproape). Exemplificate cu un șir de cărămizi care strivesc în cădere un gândac. Alte distincții făcute de Soave (e.g. cauză principală / instrumentală, cauză fizică / morală) sunt lăsate deoparte.

§18. De cuvântul destoinic și de condiția fără de carea nu să face

După §5 din același capitol, „Della ragione sufficiente, e della condizione sine qua non”. Poteca rezumă/traduce primele două alineaturi (253). Orice lucru există printr-o rațiune suficientă, producerea unui efect necesită o condiție fără de care el n-ar fi posibil (o condiție necesară).

§19. Mântuirea de obște a oamenilor

Capitol introdus de Poteca, unde el aplica noțiunile anterioare la problema mântuirii.

Mântuirea generală a oamenilor -> pacea și liniștirea = binele comun
binele comun -> întemeiere pe legea naturală

Iată preceptele legii naturale:
1. toți oamenii trebuie socotiți ca frați
2. trebuie desemnat un cap și ajutoarele sale pentru a veghea la respectare legilor privind interesul comun
3. toată lumea să contribuie în mod egal la cheltuielile fără de care societatea n-ar putea fi menținută

Din această lege naturală se nasc datoriile cârmuitorului față de supuși și ale supușilor față de cârmuitor. Nerespectarea datoriilor conduce la conflicte și în cele din urmă la destrămarea societății.

§20. Ce e rânduiala?

După Capitolul IV „Di alcune relazioni composte”, articolul I „Dell' ordine”. Eufrosin Poteca prelucrează câteva paragrafe de la p. 266. Ordinea este necesară peste tot, nu numai în cele practice, dar și în cele teoretice. Muzica fără ordine = armonie e zgomot disonant, discursul neordonat nu se înțelege. Ordinea în domeniul vizibilului se numește simetrie, pe care poteca o definește: „aceasta este când asezat un punct în mijloc, ogeturile de amândouă părțile sunt împărțite întocmai și răspund la figură, la mărime și la distanță analoghicește”.

§21. Frumusețea

Soave dedică multe pagini frumosului, în cadrul articolului II „De bello” al capitolului IV. La Eufrosin Poteca găsim numai câteva rânduri, unde frumosul este despărțit în frumos fizic și frumos metafizic. Frumosul fizic e redus la „plăcerea ochiului” și e relativ, frumosul metafizic constă în inteligibilitate și utilitatea ideilor. Vorbind despre frumosul metafizic Poteca prelucrează penultimul aliniat de la p. 170 din Soave.

§22. Ce e bun?

La Soave subiectul este tratat în secțiunea III ”Del buono” din capitolul IV al Ontologiei. Dintre cele fizice e bun ceea ce e plăcut la gust și folositor, dintre cele morale e bun ceea ce e drept, cinstit și folositor. Cum frumosul se raportează la vedere, bunul se raportează la gust.

Soave spune că, în timp ce frumosul constă într-o reprezentare plăcută, bunul constă într-o senzație plăcută. Distincția nu apare la Poteca.

§23. Fericirea

La Soave subiectul e tratat in Articolul IV, „Della felicità” din cap. IV din Ontologie. Poteca traduce numai o parte din referințele istorice date de Soave, pp. 273-274, de la cirenaici la Aristotel. El conchide apoi, fără a-l urma pe Soave, ci urmând înțelepciunea creștină, că fericirea pe pământ e relativă. Fericirea absolută se obține numai în viața de apoi, spune el. Pentru Soave „L' onestà; la virtù, il saggio governo della immaginazione e delle passioni, ed una occupazione opportuna sono senza dubbio i principali elementi dell' umana felicità” (277).

COSMOLOGIA (§24-§30)

§24. Păreri ale filosofilor vechi de începutul lumii

Poteca rezumă o parte din articolul I „Degli Orientali” din Capitolul I „Delle varie opinioni degli antichi filosofi circa l' origine del mondo” al Cosmologiei lui Soave. Fragmentele rezumate se găsesc la începutul articolului, pp. 279-280. Orientalii acceptau ca principii cosmologice materia și focul.

Se continuă cu rezumatul foarte sumar al articolului II „De' Greci”, cu Thales, Anaxagoras, Platon și Aristotel. Când ajunge la Aristotel, care găsise ca principii materia, forma și privația, Poteca exclamă critic: „Cine ar zice mai mare deșertăciune!”. Poteca continuă rezumatul cu averroiștii, cu opinia lui Genovese despre ei și cu panteismul, cu stoicii. Din articolul următor al lui Soave, dedicat școlii italice, Poteca reține informațiile despre Pitagora și despre atomismul lui Epicur.

§25. Părerea de obște a celor vechi

Traducerea introducerii la Capitolul II „Confutazione di queste opinioni”, unde Soave sistematizează părerile anticilor (288-289).

§26. Surparea acestor păreri

Secțiunea are tonul unui conspect: „Soavie voiește să surpe aceste păreri ale celor vechi etc”. Cele patru articole în care Soave respinge doctrinele eternității materie, a sufletului lumii, a fatalismului și a panteismului spinozist sunt rezumate de Poteca în câte o propoziție.

Poteca consideră că respingerile lui Soave merg în fața simțului comun, dar nu sunt suficient de puternice pentru a convinge un filosof, care a adoptat următoarele axiome:
- din nimic nu se face nimic
- nu există efect fără cauză
- nimic nu există fără o rațiune suficientă.
Filosoful valah, insă, n-are nici el argumente mai puternice ca ale lui Soave.

§27. Facerea lumii și vremea facerii

Se continuă cu tonul de conspect. Rezumat al art. I „Della creazione del mondo” din Cap. III „Della vera origine del mondo”, al art. II „Del tempo, in cui il mondo è stato creato”. Mai ales ultimul articol e tradus destul de fidel, cu singura deosebire că, atunci când se prezintă diversele estimări ale timpului scurs de la începutul lumii până la nașterea lui Hristos, Poteca introduce și cronologia ortodoxă, pe care Soave o ignoră.

§28. De forma pământului

Acolo unde, pe multe pagini, Soave prezintă ipotezele modernilor privitor la formarea lumii, Poteca se mulțumește să se refere la două care îi plac lui mai mult, fiind mai aproape de cugetările lui.
1. Pământul e mai nou decât alte planete
2. Pământul se învârtea mai repede în trecut.
Din ce „crește” pământul? Poteca reia aici teoria din scrisoarea către astronomul Arago, pe care îl audiase la Paris, spunând că pământul crește din ocean, care produce aburi, apoi ploaie, care hrănește plantele și animalele, care, la rândul lor, murind intră în componența pământului. De aici Poteca ajunge să nege părerea veterotestamentară „din pământ ești și în pământ te vei întoarce”. El susține că „nu noi suntem din pământ, ci pământul e din noi, iar începutul nostru e ceresc”.

§29. Sistima lumii

Despre Copernic și Newton, corespunde cap IV „Del sistema del mondo, e delle sue leggi più generali”. Poteca spicuiește de la pp. 327-329.

§30. De lumea cea mai desăvârșită

Corespunde cap. VI „Della perfezione del mondo, e dell' Ottimismo”. Poteca nu urmează argumentul lui Leibniz pentru perfecţiunea lumii actuale, prezentat de Soave. După el, faptul că alte lumi sunt conceptibile, ne împiedică să susținem că lumea aceasta e singura creată de Dumnezeu și că e cea mai bună.

TEOLOGIA NATURALĂ (§31-§40)

La Soave teologia naturală cuprinde două capitole, despre existența lui Dumnezeu și despre atributele divine. Nimic nu corespunde problematicii lui Soave în cursul lui Eufrosin Poteca. Profesorul de la Sf. Sava amesteca teologia naturală cu teologia revelată, repetând în această parte a cursului unele lucruri din Catehism. Mă voi limita aici numai la rezumarea câtorva subsecţiuni, trecând sub tăcere pe cele care nu prezintă nici un fel de interes.

§31. Estimea lui Dumnezeu

”Din nimic, nimic nu se face”. Aceasta este o formulare a argumentului necesității unei cauze prime. Faptul că ceva există (în spetă, „eu”) arată că există o cauză primă, care este Dumnezeu. Lucrul interesant este că Poteca ia în considerare ca Pământul să provină dintr-un corp material anterior: „Asadar, poate fi că și pământul e produs dintr-alt trup materialnic din nemăsurata lărgime a cerului și acela dintr-altul până la cel dintâi carele au purces de drept din Dumnezeu întâia pricină și prea în altul făcători, pentru că din nimic, nimic nu să face”.

În micul catehism, cap.1, §1. Poteca spune : „Noi suntem, pentru că este Dumnezeu; toate vitele sunt, pentru că este Dumnezeu” etc.

§32. Ființa celor ce sunt

Toate cele ce există constau în trei ipostasuri: trup, suflet și minte. Aceste ipostasuri nu sunt de sine stătătoare, ci sunt pentru că există Dumnezeu.

Se dovedește că există Dumnezeu prin următoarele:
1. din cunoașterea de sine
2. din cunoașterea celorlalte viețuitoare și plante
3. din teoria lumii
4. din consensul universal
5. din faptul că conștiința mustră pentru faptele rele și aprobă faptele bune
6. din faptul că toți oamenii prin natura lor năzuiesc la fericirea absolută, care nu poate fi decât Dumnezeu

§33. Ființa lui Dumnezeu

Din faptul că tot ce există are o ființa trisipostatică, rezultă că și Dumnezeu e trisipostatic. Tot de aici s-ar deduce (de fapt, numai se enumeră dogmatic) și atributele tradiționale ale lui Dumnezeu.

§34. Deșertăciunea materii neorganisite și neînsuflețite

Materia neînsuflețită e numai gunoi, reziduu, resturi ale viețuitoarelor moarte. De una singură n-ar putea produce nici urzici, dacă nu ar fi „un duh de viață” care lucrează în toate și le însuflețește. În afara acestui „duh” (suflet), ordinea și frumusețea creației arată existența și a unei minți infinite, cu liber arbitru și care nu face nimic fără un scop.

§35. Elementuri adevărate ale celor ce sunt vii pe pământ

Principiile elementare ale lucrurilor existente par să fie apa, aerul și lumina. Însă acestea sunt limitate și schimbătoare, deci nu pot fi Dumnezeu. Ele sunt pentru că există Dumnezeu.

§36. Ce este Dumnezeu

Dumnezeu este o ființă trisipostatică, cauză primă a tuturor lucrurilor. Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Aceasta se vede mai ales din faptul că omul are suflet rațional, deci minte (spirit). Noi vedem în noi o ființă gânditoare care are capacitatea de a se cunoaște pe sine precum și de a cunoaște celelalte lucruri. Pentru asemănarea cu Dumnezeu pledează și faptul că omul caută natural binele și are repulsie de rău (idei de la Rousseau).

§37. Pronia lui Dumnezeu

Dumnezeu are grijă de om, menținând „estimea și puterea tutulor lucrurilor din lume în neam și în fel și în persoană și îndreptând pre toare prea întălepțește către cele mai bune sfârșituri”.

Tot restul, cele trei subsecţiuni finale, e curat catehism, teologie de nivelul cel mai elementar.

Cât îi datorează Eufrosin Poteca lui Soave

Dacă punem cap la cap toate fragmentele traduse sau rezumate de Poteca din Istituzioni, obţinem cu greu câteva pagini care nu sunt nici măcar esenţiale. Intenţia lui Poteca, de altfel, nici nu a fost să-l facă cunoscut elevilor săi pe Soave. El spune „iată şi eu nu lipsii a face puţine însemnări de metafizică culese din Soavie şi din cugetările mele”(§3). Sugestia este clară: cugetările lui vor înlocui punctele de vedere ale lui Soave atunci când ele nu convin, la fel cum cugetările lui Soave le înlocuiau pe cele ale lui Locke, când acestea nu erau suficient de catolice.

Când privim rezultatul final al comparaţiei întreprinse mai sus, devine evident că Poteca a luat de la Soave numai liniile foarte generale ale unui empirism moderat. Empirismul lui Poteca se rezumă la afirmaţia că nu există idei înnăscute, ci sursa tutror ideilor noastre rezidă în simţuri. El cunoaşte rolul pe care reflecţia îl are în geneza ideilor la Locke, dar nu îl urmează. De asemenea, el e la curent cu doctrina lui Condillac a „modificaţii (schimbări de formă)” a senzaţiei, dar nu îl urmează nici pe acesta.

Dacă cosmologia şi teologia „naturală” ale lui Poteca nu au nimic soavian, psihologia lui are în comun cu cea a lui Soave numai credinţa în incognoscibilitatea naturii sufletului. Ontologia, deşi pusă în conceptul empirist-senzualist al lui Soave, nu este dezvoltată potrivit acestui concept. Însă caracterul empirist al concepţiei rămâne destul de clar: sursele tuturor ideilor noastre sunt simţurile, calităţile sensibile sunt numai modificări ale sufletului nostru. Poteca ia de la Soave şi ideea existenţei unui substrat incognoscibil al calităţilor cognoscibile, însă acesta nu este substanţa, ci cele trei ipostatsuri, minte, suflet şi trup. Trebuie însă menţionat că acest gen de empirism epistemologic se găseşte şi la Heineccius, care nega şi el, contra cartezienilor şi platonicienilor, existenţa ideilor înnăscute (Filosofia cuvântului, Cap.II, §8) şi susţinea că orice cunoştinţă îşi are originea în simţuri (§23). La fel, şi doctrina substratului ontologic: profesorul din Halle afirma de asemenea că substanţa este incognoscibilă (§32)#. Logica şi etica lui Heineccius permiteau astfel alăturarea cu metafizica lui Soave. Ele convergeau într-o schemă de idei care respingea concluziile ontologice ale fenomenalismului lockean, în profitul unei doctrine care rămânea în linii mari cea a substanţialismului aristotelic. Eufrosin Poteca se înscrie în aceeaşi tendinţă, cu observaţia că el resemnifică noţiunea de substrat (hypokeimenon) nu ca substanţă (ousia), ci ca ipostats (hypostasis).