mercredi 13 octobre 2010

Curentul senzualist în Principatele Române (1). Introducere

Când Gheorghe Lazăr lasă cursul de logică profesorului Erdeli, acesta predă după Condillac, în loc de a urma sistemul lui Kant, aşa cum ar fi dorit Lazăr. Întâmplarea a fost prilej de dihonie între cei doi profesori, după cum povesteşte Eliad. Toate acestea se întâmplau pe vremea când Vardalachos revenise la Academia grecească de la Schitu Măgureanu, unde preda după Destt de Tracy, unul dintre şefii de şcoală ai „Ideologilor”, urmaşi filosofici ai lui Condillac. Din cei trei filosofi care se predau de la catedrele bucureştene, Kant, Tracy şi Condillac, doi aparţineau aceluiaşi curent: empirismul senzualist. Faptul că Erdeli predă după Condillac are semnificaţia unei reveniri la starea de fapt normală. În Academiile de la Bucureşti şi Iaşi prezenţa empirismului şi a formei lui radicale, senzualismul, nu era câtuşi de puţin recentă.

Gândirea lui Locke pătrunsese în aceste Academii încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, indirect prin Evghenie Voulgaris şi direct prin Iosif Moesiodax. Voulgaris (1716-1800) a scris un celebru tratat de logică (disciplina includea în accepţia lui şi teoria cunoaşterii), publicat în 1768, în care influenţa lui Locke se combină cu cea a lui Wolff. Manualul acestui învăţat vestit devenise la sfârşitul secolului al XVIIi-lea canonic, cei care nu predau după el fiind acuzaţi de ignoranţă crasă, cum i s-a întâmplat lui Moesiodax. Cartea a exercitat o influenţă trainică în tot spaţiul grecofon, inclusiv la noi. O dovadă este faptul că marele ban Grigorie Brâncoveanu a realizat un rezumat al acestei Logici, la care a adăugat comentariile profesorului său, Lambros Photiadis. Moesiodax (1725-1800), profesor la Academiile din Iaşi şi Bucureşti, a publicat ceva mai târziu decât Voulgaris un Tratat despre educaţia copiilor (1779) bazat pe ideile lui Locke şi Fenelon. O altă operă importantă a acestui filosof, Apologia (1780), poartă de asemenea urmele influenţei lui Locke. În 1796 fusese publicată o traducere grecească a traducerii lui Soave a rezumatului făcut de către Wynne Eseului lui Locke, accesibilă şi studioşilor din Principate. În fine, Pedagogia lui Moesiodax a circulat începând de prin 1806 şi într-o traducere manuscrisă aparţinând lui Vasile Vârnav.

Ideile lui Locke, însă, pătrunseseră în spaţiul grecofon chiar dinainte de apariţia Logicii lui Voulgaris, prin traducerea unei lucrări a altui filosof italian, Anatonio Genovesi (1713-1769). Metafizica lui latinească (1743) fusese tradusă de către Evghenie Voulgaris încă înainte de 1755 şi circulase în copii manuscrise. Traducerea va vedea şi lumina tiparului, în 1806. Influenţa ei se vede şi într-o scriere, altminteri dominată de spiritul neoaristotelismului corydaleian, care ne interesează într-un mod mai deosebit. Este vorba despre Réfutation du traité d’Ocellus (1887), a clucerului Ioan Geanetu, prima scriere filosofică publicată într-o limbă occidentală de către cineva din spaţiul valah.

Condillac nu întîrzie nici el a fi tradus, mai întâi în greceşte, de către Daniil Philippidis. Traducerea logicii lui a fost publicată în 1801 şi s-a folosit cel puţin în Academia din Iaşi, unde învăţatul grec a fost profesor. Ceva mai târziu notăm şi prima traducere în româneşte a lui Condillac, făcută de Lazăr-Leon Asachi pe la 1816. Este vorba tot despre o traducere a logicii lui Condillac, Loghica sau cele dintăi temeiuri meşteşugului gândirii, care „acum spre folosul tinerilor neamului românesc pe patrioticească limbă s-au mutat de prea cucernicul a toată Moldavie întâiul protoiereul Lazăr de Asachi”. Pesemne sub influenţa lui Philippidis la Iaşi se stârnise, aşadar, un interes pentru Condillac şi printre cei care nu posedau în mod suficient limba greacă, încât să fie necesară şi o traducere românească. O a doua traducere românească a logicii lui Condillac, tot manuscrisă, îi aparţine din nou lui Vasile Vârnav (1825). De data aceasta, însă, traducerea este făcută după intermediarul grec al lui Phillipidis. Interesul pentru Condillac persista, deci, şi după încetarea activităţii Academiei greceşti. Bănuim că abia venirea lui Eftimie Murgu la Academia Mihaileană, în 1834, a orientat interesele publicului de filosofie spre alte orizonturi, depărtându-le de „superficiala filosofie a francezilor” şi de epigonismul wolffian pe care îl mai slujea încă kir Govdelas (acesta preda după manualul lui Heineccius, după cum ştim de la Eufrosin Poteca).

Am notat mai sus că rezumatul Eseului lui Locke făcur de Wynne a devenit cunoscut în spaţiul culturii de limbă greacă prin traducerea versiunii lui italiene, aparţinându-i lui Soave. Aceasta este încă o dovadă a importanţei acestui filosof cu privire la propagarea empirismului şi a senzualismului în spaţiul grecofon. Soave (1743-1806), pe care unii istorici al filosofiei italiene îl trec printre „ideologi”, a scris printre altele un manual universitar foarte folosit în universităţile italiene, Istituzioni di logica; Metafizica ed etica (1793-1794). O traducere în greceşte a acestui manual era deja publicată la 1804 şi îi aparţinea lui Gregorios Constandas. Ştim că ea se folosea şi în Academiile de la Bucureşti şi Iaşi.

Se poate vedea din aceste date că filosofia empirist-senzualistă ocupase un teren ferm în şcolile greceşti, unde pătrunses mai ales prin intermediul filosofilor italieni. Remarcăm de asemenea că profesorii greci au recurs adesea la aceşti filosofi pentru materia cursurilor lor de metafizică. Influenţa empirismului se simte din jurul anilor 1750 şi începe să impună la Iaşi şi Bucureşti mai ales după 1780, persistând până în deceniul al 4-lea al secolului al XIX-lea. Cam tot atât persistă şi influenţa raţionalismului dogmatic wolffian şi trebuie remarcat că, în Academiile greceşti, raţionalismul şi empirismul nu erau exclusive şi nu erau nici măcar concurente. Se putea preda foarte bine logica după Condillac şi metafizica după Baumeister sau, invers, metafizica după Genovesi şi logica după Heineccius. Acest lucru nu trebuie să ne mire. Manualele după care se preda (precum cel al lui Soave, dar mai ales cel al lui Baumeister) cuprindeau desfăsurarea unor doctrine, expunerea lor elementară, neintrând în subtilităţi de argumentare, în polemici cu alte sisteme filosofice. În aceste expuneri didactice filosofiile respective îşi pierdeau personalitatea şi erau reduse la suite neutre de definiţii, care numai rareori puteau fi puse în opoziţii. În plus, atunci când o disciplină dintr-un sistem suplinea discipline din alt sistem, studentul nu avea nici măcar ocazia de a face comparaţiile cele mai elementare. Spiritul cursurilor oferite de profesorii din Academii era unul eclectic; mai degrabă decât a urmări fidelitatea exclusivistă faţă de un sistem, aceşti învăţaţi compilau ceea ce ei credeau că e bun din două sau mai multe sisteme, fără a cerceta în profunzime dacă amestecul făcut nu antrezează incoerenţe la nivel de principii fundamentale.

Genevesi şi Soave nu erau nişte urmaşi servili ai lui Locke şi Condillac. Genovesi, e drept, dezvoltă un gen de fenomenalism extrem, de inspiraţie lockeană, dar îl conciliază cu un fel de monadism leibnizian. Structura universului constă după el în centri dinamici, a căror natură intimă ne este necunoscută. Orice entitate, spune el, „este pentru noi o activitate, şi nu putem să-i cunoaştem substratul şi cum este natura lui; în sine nu este decât o activitate. O entitate inactivă în univers nu este decât un zero izolat”. Problema raporturilor dintre substanţe e rezolvată de Genovesi prin apel la noţiunea de agregat în care este prezentă o activitate conştientă de ea însăşi. El acceptă simţul intern al lui Locke, dar îl vede ca articulat în anumite sentimente primitive, înnăscute. În acestea găsim activitatea perenă a minţii. Dificultăţile combinării fenomenalismului lui Locke cu raţionalismul leibnizian nu l-au preocupat foarte mult pe Genovesi. El era interesat îndeosebi de a articula idealurile sale luministe cu creştinismul, pe care îl vedea cu mai multă lărgime de spirit decât alţi filosofi religioşi ai vremii lui. Această componentă creştină a filosofării sale l-a făcut agreat şi în spaţiul grecofon, unde majoritatea învăţaţilor erau clerici şi, deci, puternic ataşaţi ortodoxiei (sau puternic constrânşi social de a rămâne fideli dogmelor religioase).

Genovesi a fost primul care a tras atenţia italienilor asupra ideilor lui Locke, merit care îi este recunoscut de către Soave, celălalt filosof italian cu influenţă în Principatele Dunărene. Soave era şi el călugăr şi, urmându-l pe Condillac, protesta totuşi contra fenomenalismului lui de Tracy, temându-se că putea conduce la materialism. El l-a acuzat de asemenea pe Tracy că, vorbind despre operaţiile minţii, nu se referă niciodată la suflet. Vedem aşadar cât de ataşat era şi Soave spiritualismului creştin, pe care încerca să-l împace fără concesii cu fenomenalismul lui Locke şi Condillac, corectându-i, adică, pe Locke şi pe Condillac când devierea de la învăţătura creştină o cerea. Soave este un empirist care nu urmăreşte consecinţele filosofiei sale, mulţumindu-se la a-l expune într-o manieră cât mai pedagogică. Însă poziţia lui empiristă este fermă, el protestând contra filosofiei lui Kant, pe care o găseşte „obscură, enigmatică şi sibilinică”. Între Locke şi Condillac el îl preferă pe Locke, ca fiind mai prudent şi mai moderat. Astfel, el reafirmă contra lui Condillac importanţa reflecţiei ca sursă a întregii vieţi psihice. Prudenţa şi timiditatea sunt de fapt caracteristicile principale ale empirismului lui Soave. Temându-se că fenomenalismul exagerat poate conduce la idealism, Soave postulează în contra lui Locke existenţa substanţelor ca substraturi incognoscibile, misterioase ale calităţilor. Tot ceea ce ţine de fiinţă este pentru Soave misterios: natura intrinsecă a lucrurilor, la fel ca şi natura intrinsecă a sufletului. În marginile acestui agnosticism ontologic, dualismul creştin respiră liber.

Prin simplitatea modului său de expunere şi moderaţia opiniilor sale, Soave a convenit încă şi mai mult decât Genovesi profesorilor din Principate, care l-au adoptat fără rezerve. Ioan Petrovici a susţinut odată că senzualismul, ca orice empirism, „cuprinde germeni sceptici şi colorit ipoetic”, nefind recomandat culturilor tinere; acest lucru este adevărat, însă toţi aceşti germeni sceptici sunt epuraţi de către Soave şi chiar de Genovesi în lucrările lor didactice. Logica lui Condillac, scrisă pentru colegiile poloneze la cererea guvernului polonez, este tot o lucrare didactică, în care accentul este pus pe metoda analizei şi pe aplicarea ei la arta de a gândi. Nu este o lucrare de natură a sădi scepticismul în mintea tânărului studios. Manualul lui Soave, pentru a conchide, nu putea răspândi nici el scepticismul. În plus, el rămânea reverenţios în faţa creaţiei, nerecunoscând filosofiei competenţa de a penetra misterul naturii intrinseci a realităţii cunoscute. Cu el, ontologia nu este numai urmărirea ideilor ontologice până la sursele lor sensibile, ci este dublată de o atitudine ontologică tradiţionalistă, imposibil de dizolvat prin metoda analizei.