lundi 22 février 2010

"Despre ratiunea dominanta"


§. Originalul primului text filosofic tradus in romana (de catre Nicolae Spatarul Milescu), Peri autokratoros logismou, este o scriere elenistică din secolul I e.n., care se revendică de la două surse: filosofia stoică şi religia mozaică. Textul cuprinde 18 capitole, dintre care primele 3 sunt mai importante, conţinând o expunere a teoriei stoice a afectelor. În restul textului, autorul ilustrează teza sa, conform căreia raţiunea poate stăpâni patimile, cu episodul biblic al morţii celor 7 fraţi în faţa mamei lor, în timpul răscoalei Maccabeilor (168 î.e.n.).

Tema cercetării şi importanţa acesteia este introdusă încă din primele versete#: 
“Prea filosofesc cuvânt vrând a arăta, de iaste sângur stăpânitoriu patemelor cel bun credincios gând, svătuire-aşi dară voao dirept ca să luaţi aminte cu osârdie la filosofie, pentru că şi de treabă iaste spre ştiinţă la tot cuvântul, şi, într-alt chip, a cei prea mari bunătăţi, zicu dară înţelepciunii, cuprinde laudă.”# 
Se cercetează, aşadar, dacă raţiunea poate fi stăpână asupra pasiunilor. Importanţa cercetării constă în faptul că problema este necesară ştiinţei şi cuprinde în sine şi cea mai înaltă dintre virtuţi, înţelepciunea practică.

Prima problemă cu care se confruntă tratatul este trasarea graniţelor între care raţiunea este dominantă. Domeniul este contestat prin următorul contraargument: dacă raţiunea poate stăpâni anumite patimi, ar trebui ca ea să poată domina şi uitarea sau neştiinţa; or, ea nu are control asupra acestora, prin urmare raţiunea nu poate domina pasiunile. Răspunsul la această obiecţie este următorul: raţiunea nu are putere asupra propriilor patimi; ea nu poate controla decât patimile contrare virtuţilor ca dreptatea şi bărbăţia, adică, altfel spus, raţiunea are sub control numai cele contrare virtuţilor etice, nu şi a celor dianoetice.

Pentru a dovedi că raţiunea controlează patimile contrare virtuţilor etice, Pseudo-Iosephus Flavius utilizează următorul argument: dacă raţiunea poate controla patimile contrare cumpătării, atunci ea poate stăpâni şi patimile contrare dreptăţii şi bărbăţiei; or, ea poate controla pasiunile potrivnice cumpătării. Minora acestui raţionament este considerată auto-evidentă.

În delimitarea domeniului de control al raţiunii, problemă reluată în capitolul III, autorul antic face manifestă o concepţie despre “patimi” diferită de a stoicismului antic sau de a aristotelismului, anume că patimile sunt înnăscute; tot ce poate raţiunea este să facă să nu cădem sub puterea patimilor trupeşti: 
“nu se arată gândul a burui patemile lui, ce cele trupeşti, în ce chip pofta nu poate nimeni să o taie de la noi, ce poate gândul să dea să nu se supuie de poftă. Mâniia nimeni nu poate să o taie de la noi, ce a nu să supune sufletului, iară mâniei cu puţinţă este gândul a ajuta. Năravul rău nimeni dentru voi nu poate să-l taie, iară a nu se îndupleca cu răul nărav poate gândul să ajutorească. Pentru că nu iaste gândul dezrădăcinătoriu patemilor, ce împotrivă luptătoriu.”#

În continuare se cercetează “de sângur ţiitoriu este patemilor gândul” şi se precizează “ce poate fi gândul, şi ce e patima, şi câte-s ale patemilor chipuri, şi de biruiaşte gândul pre toate acestea”#, adică se caută o definiţie a raţiunii şi o clasificare a pasiunilor. Definiţia raţiunii este următoarea: “gândul iaste dară minte cu dirept cuvânt, mai cinstind viaţa înţelepciunei, şi înţelepciunea iaste cunoaştere dumnezeeştilor şi omeneştilor lucruri ş-ale acestora pricini”#, adică învăţarea Legii mozaice. În ce priveşte “chipurile înţelepciunii”, ele sunt: “mintea, direptatea, vitejia şi întregăciunea minţii”# cea mai înaltă virtute fiind mintea, “dentru carea dară gândul biruiaşte patemile”#, unde prin minte trebuie înţeleasă înţelepciunea practică, iar prin întregăciunea minţii cumpătarea.

Raţiunea ţine sub control pasiunile prin cumpătare. Atât pasiunile trupeşti, cât şi cele sufleteşti pot fi stăpânite. Însă a te comporta potrivit raţiunii pare să însemne la autorul tratatului să respecţi Legea, expresie a raţionalităţii. Acest lucru se vede din faptul că toate virtuţile se cultivă prin respectul acesteia.

§. Textul românesc al Spătarului, cursiv şi inteligibil, este inducător în eroare din cauza terminologiei filosofice. Fără un glosar, cititorului îi este aproape imposibil să înţeleagă concepţia expusă de Pseudo-Iosephus Flavius. Şi totuşi, efortul Spătarului este remarcabil: el nu recurge la calcuri sau la împrumuturi, ci foloseşte cel mult parafraze. În rest, se străduie să transpună conceptele stoice în termeni neaoşi. Iată o listă (neexhaustivă) a termenilor folosiţi de cărturarul român:

termenul Spătarului             termen grecesc                            traducere actuală
bunătate                            arete                                          virtute
de treabă                           anankaios                                   necesar
direptate                            dikaiosyne                                 dreptate
fire                                   physis                                         natură
gând                                 logos                                          raţiune
înţelepciune                      sophrosyne                                 cumpătare                                                                                                 phronesis                                     înţelepciune practica                                                                            sophia                                         înţelepciune (contemplativă)
mânie                               thymos                                       mânie
minte                               phronesis                                    înţelepciune practică
                                       nous                                           intelect
nărav                              ethos                                          obicei
oprire                             enkrateia                                    stăpânire de sine
patemă                           pathos                                        pasiune (afect)
pohtă                             epithymia                                   dorinţă iraţională

Majoritatea termenilor Spătarului au fost utilizaţi, cu aceleaşi înţelesuri, în texte morale şi religioase până în secolul al XIX-lea, fapt care, cu siguranţă, n-a fost străin de reproducerea textului şi în Biblia de la Blaj (1795) sau în Biblia episcopului Filotei de la Buzău (1854-1856)#. În schimb, terminologia filosofică actuală are extrem de puţine în comun cu cea a lui Nicolae.

    §… Semnificaţia traducerii acestui tratat iudeo-stoic în româneşte pentru momentul de gândire pe care îl studiem nu a fost, până acum, potrivit determinată. Virgil Cândea a vrut să vadă în această lucrare o confirare a tezei sale despre “umanismul” lui Nicolae Milescu. În afară de aceasta, exigenţele vremii, care doreau să întâlnească în orice manifestare culturală semnele unei îndepărtări de religie, ale unei laicizări progresive, l-au făcut pe istoricul român să afirme că “versiunea românească a tratatului Despre raţiunea dominantă reprezintă un episod caracteristic din perioada de înnoire, umanistă şi laică, a culturii noastre vechi … Deşi ideologia medievală va dăinui mai bine de un secol în gândirea românească, este interesant de constatat că prin “gândul cel sângur ţiitoriu” ideea autonomiei şi supremaţiei raţiunii fusese în mod argumentat afirmată la noi încă din al XVII-lea secol.”# Aceasta este o lectură greşită. Superioritatea raţiunii faţă de pasiuni, da, este afirmată; dar nu şi superioritatea raţiunii faţă de alte facultăţi ale gândirii, sau puteri sufleteşti. Superioritatea nous-ului rămâne necontestată în micul tratat; raţiunea, cu sensurile pe care la va căpăta în modernitate, nu este deloc elogiată aici, unde se spune doar că gândirea discursivă poate stăpâni afectele trupeşti şi sufleteşti.

    Motivul pentru care micul tratat iudeoalexandrin a fost tolerat în diferite ediţii ale Bibliei a fost, să nu ne îndoim de asta, compatibilitatea lui cu morala şi antropologia creştină. Precizându-se că acest text nu este inspirat, cum se făcea în bibliile protestante, textul rămânea încă o bună pledoarie etică în spirit creştin. Milescu Spătarul, chiar dacă a apreciat calitatea literară şi filosofică a textului, l-a tradus din cauza acestei valori paideice referitor la virtuţile creştine.

    Ceea ce este specific textului nu este spiritul său laic (el îndemnând la cinstirea Legii lui Moise), ci spiritul său non-ascetic, datorat concepţiei religioase iudaice, care nu admite viaţa de după moarte. Astfel, problema soteriologică de tip creştin nu se pune. Pentru Iosephus-Flavius, lumea era singura instanţă existentă; totul trebuie făcut în perspectiva fericirii lumeşti (o fericire de nuanţă aristotelică, înţelească ca şi activitate coformă cu virtutea). Dar, cu stoicismul său supus mozaismului, tratatul nu exprimă o gândire mai “înaintată” (în sens de mai de-teologizată) decât a unui Neagoe Basarab, de exemplu. Nicolae Spătarul, care nu ştia cine este adevăratul autor al scrierii pe care a tradus-o, putea foarte bine ca prin “lege” să înţeleagă noua lege a lui Hristos. Iar respectarea acesteia conduce la dobândirea vieţii de apoi. Nu era un text canonic tratatul – şi spătarul ştia asta – dar era, după ştiinţa lui, unul creştin, şi de aceea l-a tradus. Putem presupune fără să ne hazardăm că, dacă ar fi ştiut că traduce un text păgân, “seniorul moldav de credinţa grecilor” (cum se intitula ca autor al Enchiridion-ului) n-ar mai fi făcut-o.

    Stoicismul autorului alexandrin este citit de Spătar în spirit creştin, deci. Adevăratul orizont spiritual al textului (greco-iudaic) îi rămâne străin acestuia. Opţiunea lui de a traduce tratatul, dincolo de a da seamă de gusturile sale literare, poate fi interpretată ca acord cu gândirea tratatului şi însuşire a acesteia, însă ca şi compatibilă cu ortodoxia. Nicolae Milescu Spătarul este, într-o oarecare măsură, primul cugetător ortodox de inspiraţie stoică de la noi. De acest fapt, şi nu de altul, dă seamă traducerea sa – şi în asta constă importanţa ei pentru filosofia din Principate.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire