lundi 8 février 2010

Academiile Domnești și modernizarea

Pornesc în acest text de la o serie de afirmații ale lui Horia-Roman Patapievici privind felul în care s-a petrecut modernizarea în Principatele Dunărene și rolul Academiilor Domnești în acest proces:
“În ce priveşte mecanismul modernizării, al doilea aspect interesant este modalitatea în care s-a produs, în învăţământul de la Academiile Domneşti, schimbarea teoriilor ştiinţific acceptate. […] Nu poţi fi adeptul lui Aristotel luni, iar marţi, peste noapte, să devii senin, fără probleme, adeptul unei sinteze care să-i includă laolaltă pe Descartes, Gassendi şi Leibniz – cum, vă amintiţi, propusese Christian Wolff –, iar miercuri să devii la fel de senin, fără nici cea mai mică ezitare, adeptul fizicii lui Newton.

[…] dacă punem în contact direct fizica lui Aristotel cu fizica lui Descartes, contradicţiile dintre cele două teorii sunt prea flagrante pentru a le putea considera pe amândouă, la un interval scurt de timp ori, şi mai şi, chiar simultan, ştiinţifice. Cu toate acestea, aşa au stat lucrurile în programa Academiilor Domneşti. […]

Spre pildă, în jurul anilor 1770, de la un an la altul şi, uneori, chiar simultan, studenţilor li se preda ca ştiinţifică atât fizica lui Aristotel, cât şi compilaţia lui Wolff din fizica unor Descartes şi Leibniz. Memoria acelei epoci nu a înregistrat nici o dispută, nici o dezbatere referitoare la această trecere bruscă, de la o teorie la alta nouă, incompatibilă cu cea abandonată. Nici un profesor nu s-a revoltat, intelectual vorbind, nici un gânditor nu a sezisat aberaţia situaţiei. Teoriile fizice s-au succedat în programa Academiilor Domneşti aşa cum se înlocuiesc cărţile de pe rafturile unei biblioteci.” ("Doua tipuri de modernizare, în Discernământul modernizării).
Intenționez să sugerez (în grabă și foarte pe scurt) că lucrurile nu s-au petrecut așa, făcând apel tocmai la memoria acelei epoci, care a conservat suficient de bine dificultățile schimbării de paradigmă care survenise în Occident cu un secol mai devreme. Schimbarea de epistemă în Academiile Domnești a avut loc aproximativ între anii 1760 - 1800, iar focarul modernizării a fost Academia Domnească din Iași, pe atunci situată în avangarda educației și culturii sud-est europene. În această Academie găsim urme mai pregnante ale acestei schimbări întrucât învățământul era preponderent științific și popular, în timp ce la București el era preponderent filologic și filosofic și destinat în special fiilor de boieri. La Iași Academia a fost condusă de o serie de profesori celebri, adevărați savanți, formați în universități occidentale, partizani convinși ai noii științe și ai noii filosofii. Este vorba despre Nichifor Theotokis, Nicolae Cercel (Zerzoulis) sau Iosif Moisiodax. Schimbarea programei științifice în Academia de la Iași a fost departe de a fi o tranziție lină sau o înlocuire instantanee de cărți în bibliotecă; dimpotrivă, n-a fost lipsită de hurducături, de dezbateri, de indignări și afurisenii, de gesticulații extreme și manifestări de forță. Proponenții științei noi aproape că și-au riscat viața combătând aristotelismul atât de legat de dogmatica Bisericii Ortodoxe.

Ce era o Academie în sud-estul Europei

În Principatele Dunărene n-au existat universități precum în Occident- se știe; și se conchide de aici că instituțiile de învățământ care au existat nu aveau nici o valoare, sau aveau cel mult demnitatea unor școli medii sau a unor licee. Nu aceasta este realitatea. O Academie, phrontistirion cum se numea în greacă, era o instituție care asigura învățământul mediu și pe cel superior; dacă se caută cu tot prețul o comparație, o Academie reunea un liceu cu una sau mai multe facultăți.

Pentru a da o idee despre durata și conținutul studiilor la o astfel de Academie, mă voi referi la edictul lui Ipsilanti din 1776, prin care studiile la Academia din București erau organizate în 5 cicluri, fiecare de 3 ani. În primul ciclu se studia gramatica greacă și latină, în ciclul al doilea se continua gramatica și se trecea la studiul literaturii clasice. Se studiau apoi, în ciclul următor, poetica, retorica, etica aristotelică, limbile moderne (italiana și franceza). Ciclul al patrulea era dedicat aritmeticii, geometriei, istoriei și geografiei. În ultimul ciclu se predau astronomia și filosofia. Acest ultim ciclu, cuprinzând anii 13-15 de studii, era echivalentul unei "facultăți" (deși în epocă se vorbea mai mult despre clasa de filosofie sau despre tagma filosofilor). Mai târziu termenul "facultate" va fi utilizat explicit. Academia Mihăileană, care era o instituție de acelați tip cu Academia Domnească, avea trei facultati: de filosofie, de drept și de teologie. Facultatea de filosofie dura doi ani, cea de drept trei. În timp ce la filosofie sau la teologie puteau sa se înscrie absolvenții cursului mediu, la drept nu se puteau înscrie decât absolventii de filosofie. Astfel, un absolvent de drept avea, prin anii 1840, cinci ani de studii superioare. Un școlar care "isprăvise cartea" pe la 1780 avea în total 15 ani de studii - echivalentul unei licențe de azi.

Academiile nu ofereau titluri academice standard. Cu toate acestea, în epoca fanariotă absolventul primea un certificat, semnat de profesorii lui, care atesta că este demn de a purta numele de "om instruit" și cu care el putea intra în slujba statului, deci accede la boierii, sau putea deveni profesor în școlile publice sau preceptor pe la casele notabililor. După cum știm de la Gheorghe Asachi, Academia Mihăileană elibera și ea certificate de absolvire a studiilor, precizând și conținutul lor (un fel de foi matricole), pe baza cărora absolvenții erau primiți la studii avansate (licență și doctorat franceze, doctorat german) în Occident. Nu știm dacă practica acordării acestor diplome era temporară sau permanentă; în orice caz, ea este atestată prin documente. Regulamentul de înființare prevedea acordarea titlului de „laureat in litere” sau în științe doritorului, în urma achitării unei taxe și trecerii unui examen.

Academiile din Principate au avut, deci, în perioadele lor de maximă înflorire, rang de instituții de învățământ superior, în răstimpuri de nivel comparabil cu cel vestic. Este adevărat că au existat și perioade de decădere, de scădere a nivelului, mai ales în urma deselor războaie ruso-turce în urma cărora Principatele erau ocupate și învățământul suspendat. Aceste împrejurari cauzau migrarea atât a elevilor cât și a profesorilor către alte Academii din spațiul est-european unde activitatea didactică putea continua. Reluarea studiilor se făcea adesea cu greutate și doar prezența unui profesor celebru putea resuscita învățământul superior, dat fiind că numai un astfel de profesor putea atrage la Academie elevi cu un nivel suficient de ridicat pentru a intra în "tagma filosofilor". În vremea unor Theotokis, Zerzoulis, Moesiodax, Philippides, Govdelas la Iași sau a unor Vardalachos, Photiades, Eliades, Doukas sau Lesvios la București la Academii s-a făcut cu adevărat învățământ superior.

Academiile, însă, chiar când se puteau compara cu instituțiile occidentale în privința calității învățământului, diferau destul de mult de acestea în privința organizării. Foarte rar au existat mai mulți profesori de filosofie sau de științe naturale în același timp într-o academie; și aceasta din cauză că predarea acestor materii era apanajul unui singur profesor, directorul școlii. Spre exemplu, pe la 1707 Academia din București era reorganizată, la cererea lui Brâncoveanu, de către Hrisant Nottara. Eruditul patriarh prevedea următorul "stat de funcțiuni":

  • primul profesor (protodidaskalos, directorul), având în "normă" logica, retorica, fizica, despre cer, despre generare şi corupţie, despre suflet şi metafizica.
  • al doilea profesor, care preda pe Socrate, Sofocle, Euripide, Xenofon, Plutarh, Tucidide şi alţi clasici, precum şi omiliile lui Grigore de Nazianz şi poetica.
  • al treilea profesor, predând pe Hrysoloras, Caton, Pitagora, Esop, Parenezele lui Agapet, Epistolele lui Teofilact Symocatas, precum şi gramatica neogreacă.

Grigore II Ghica reorganizează şi el Academia în 1748. Din edictul lui se vede că la şcoala grecească funcţionau atunci doi profesori: primul preda ştiinţele filosofice iar cel de al doilea gramatica.

Ypsilanti reorganizează învăţământul din Academie în 1776. Academia trebuia să aibă, în urma reformei, 9 profesori: 2 profesori de gramatică, 2 profesori de matematică, 1 profesor de fizică, 1 profesor de teologie (care preda de fapt la şcoala românească), 1 profesor de latină, 1 profesor de franceză. Se pare că școala n-a avut niciodată 9 profesori, cum prevedea edictul; în 1778 existau 5: Manase Eliade, Neofit, Teodor, Pantazi şi Anastase. După domnia lui Ypsilanti se revine însă la sistemul de 3 profesori.

Chiar și când, prin 1811, Academia avea 11 profesori tot nu se întâmpla ca științele să fie predate de doi profesori. Conform noului statut al Academiei din vremea aceea, disciplinele predate erau împărţite în trei categorii: ştiinţifice (matematici, fizică, chimie, istorie naturală, geografie, metafizică, logică, etică), literare (retorică, poetică, istorie, mitologie, arheologie) și lingvistice (greacă, latină, rusă, franceză, germană). Științele naturale și matematicile erau predate de cel mai reputat profesor, directorul, care preda în multe cazuri și filosofia.

Din această expunere se vede că nu trebuie să ne imaginăm existența în Academii a vreunor catedre, ca în Universitățile vestice, a vreunor colective de învățați între care se puteau naște polemici filosofico-științifice. Situațiile în care filosofi de aceeași mărime se întâlneau pe culoarele aceleiași Academii erau rare și nu întotdeauna fericite. La București, de pildă, Vardalachos a fost coleg cu Neofit Doukas și cu Veniamin Lesvios și lucrurile s-au petrecut bine între ei. Dar când Vardalachos a trebuit să predea sub direcția lui Neofit Vamvas, în școala din Chios, tandemul nu a putut funcționa și Vardalachos a plecat la Odessa, de unde a fost rechemat la București în ajunul Eteriei. Heliade, după cum știm, evocă entuziasmul intelectual pe care redeschiderea cursului lui Vardalachos l-a provocat în București.

Cum s-a produs schimbarea de epistemă în Balcani: profesori persecutați

În aceste condiții, rezistența la penetrarea noii științe și filosofii nu s-a putut manifesta în forma unor polemici academice, a unor dispute purtate între profesorii aceleiași Academii. Cel mai adesea s-a manifestat sub forma contestării științei profesorului de către externi - profesori în alte școli, clerici, preceptori particulari, boieri. Teatrul disputelor nu era o singura Academie, ci rețeaua mai largă de școli grecești din Balcani. Foarte adesea disputa era tranșată de către autoritățile religioase. Câteva astfel de cazuri sunt semnificative:

Primul cu relevanță pentru istoria intelectuală a Principatelor Dunărene este cazul lui Nichifor Theotokis, profesor și director la Iași între 1764 - 1765 și 1776 - 1777. Theotokis a predat în Academia din Iași matematicile (Elementele lui Euclid, aritmetica, secțiunile conice, trigonometria), geografia și fizica. Manualul de fizică pe care l-a scris era compilat din diverse tratate moderne și trata despre fenomenele optice, magnetism, electirictate, forțe etc., expunând printre altele heliocentrismul. Datorită faptului că nu preda după Corydaleu, ci introducea teorii noi, non aristotelice și mai ales datorită faptului că preda matematicile, Theotokis a fost silit să plece din Iași noaptea, "ca un evadat" și să părăsească Moldova.

Aceeași soartă o avusese înaintea lui Evgenie Voulgaris, la Academia de la Sântul Munte, în 1758. Fiindcă preda sistemele lui Locke, Wolff, Leibniz și Graavesand, precum și fizica și chimia cu experiențe, filosoful a fost forțat să demisioneze și să plece la Academia Patriarhală din Istanbul. Acolo istoria s-a repetat și Moesiodax a renunțat la cariera didactică, plecând în Rusia, la curtea Ecaterinei a II-a. Unul dintre persecutorii lui voulgaris a fost Dorothei din Lesbos, cel decapitat mai târziu din ordinul sultanului. Acest aristotelician despre care va mai veni vorba s-a aflat în polemică și cu un alt profesor de la Academia din Iași (1766 – 1772), adept al noii științe, Nicolae Cercel (Zerzoulis). Acesta a fost atacat la rândul lui pentru că a predat matematicile după Wolff şi filosofia după Baumeister, precum şi fizica experimentală după newtonianul Pierre van Musschenbrock.

Al doilea profesor persecutat este Iosif Moisiodax, succesorul lui Theotokis atât în 1765 cât și în 1776. Acest călugăr născut la Cernavodă era un mare admirator al lui Newton, a cărui filosofie era, după el, adevărată, necesară și singura care trebuie învățată. Moesiodax a introdus reforme foarte importante la Academia din Iași și a intrat în conflict cu susținătorii aristotelismului. A fost acuzat de ateism, de corupere a tineretului, de ignoranță crasă (scria în neogreacă) și de necunoașterea filosofiei (deoarece nu preda după Corydaleu). Dedicat trup și suflet științei moderne și misiunii de iluminare a "grecilor" (adică a ortodocșilor de cultură greacă), Moisiodax a fost un adevărat savant. Se știe că la București a făcut experiențe cu zmee, pregătind lucrarea sa Notițe de fizică. (Nu este singurul care a făcut știință experimenatală: Daniil Philippidis, câteva decenii mai târziu (a predat la Iași în anii 1784 - 1786 și 1803 - 1806) va instala în casa lui Iordache Balș un laborator în care va face experiențe științifice, mai ales în scopuri didactice. Preda fizica după Brisson, astronomia după Lalande și chimia după Fourcroy. Manase Eliade avea laborator în București, pe la 1779) Moesiodax a fost atât de șicanat, că și-a înaintat demisia de 3 ori în mai puțin de 6 luni. Iată cum relatează el însuși neplăcerile prin care a trecut, mai ales datorită faptului că preda matematicile, ca și Voulgaris și Theotokis:

" 'Pentru ce vă pierdeți vremea în zadar?' le ziceau ascultătorilor mei anumiți oameni, rostind cuvinte urâte. Vreți să învățați aritmetică? Duceți-vă la băcanii de la Trei Ierarhi; pe aceștia făceți-vi-i dascăli, dacă vreți să învățați în scurt timp și cu exactitate aritmetica. Lucrul acersta s-a spus și împotriva vestitului Evghenie, când, după suferințele acelea cât se poate de umilitoare de la Muntele Athos, se găsea conducător la școala de la Constantinopol, unde cutezanța unor grămătici plini de răutate din această cetate a mers până acolo că au trimis la înțeleptul bărbat pe un oarecare băcan, dar nu cu scopul ca acesta să primească lecții de la el, ci pentru ca să discute cu el, în mod deosebit, aritmetica, tinând în mâini, zdrențuită, cartea lui Glizunios și răspândind în jur, la cel puțin cincisprezece sau optsprezece pași, urâtul miros amestecat, al meseriei lui. Același lucru s-ar fi putut spune și împotriva lui Theotokis, dacă bărbatul acesta, pătimind, în chip cu totul nevrednic, toate câte a pătimit, n-ar fi fugit în timpul nopții, ca un evadat (atât de mult l-a umilit pe el purtarea aceea cu totul nevrednică!) de la școala din Iași."
Mai menționez cazurile a doi profesori, care au ajuns în fața comisiilor patriarhale, în pragul excomunicării. Ştefan Doungas (profesor la București între 1813 – 1816) a publicat o Fizică în care încerca, folosind sistemul lui Schelling, să împace ştiinţele naturii cu teologia dogmatică. Dorothei Voulismos, un predicator, l-a acuzat de ateism, datorită teoriei materialiste profesate în Fizica. Doungas a fost condamnat şi forţat să-şi abjure în scris teoriile. A renunțat în urma acestei întâmplări la orice activitate didactică și științifică, retrăgându-se la o mânăstire.

Veniamin din Lesbos a fost acuzat de ateism în 1803, când era profesor la Kydonia, pentru că preda heliocentrismul şi mişcarea pământului (preda ştiinţele fizico-matematice şi chimia cu experienţe de laborator). Fiind somat să-şi retracteze teoriile, sub ameninţarea cu excomunicarea, filosoful a arătat că teoria mişcării pământului şi heliocentrismul fuseseră predate la Iaşi în 1765 de Theotokis şi publicate în Elementele de fizică ale acestuia din 1766, iar Biserica nu le-a condamnat la vremea potrivită. În acest mod a reuşit să împiedice excomunicarea, dar n-a reușit mai târziu (1818) să împiedice expulzarea lui din Valahia și demiterea lui de la Academia din București, în statutul căreia se introdusese, pentru prima dată, interdicţia ca profesorii să predea „lecţii contrare credinţei ortodoxe sau puterii politice constituite”.

Aclimatizare și apropriere

Dihotomia modernizare prin aruncare la coș / modernizare prin altoire, care corespunde distincției dintre Estul și Vestul Europei este prea grosieră pentru a surprinde adecvat situația de fapt.

Este adevărat că o tradiție de cercetare în știință nu a existat în spațiul Turcocrației, dar asta nu înseamnă că nu a existat o tradiție de apropriere a rezultatelor cercetării savanților occidentali. Începând cu Evghenie Voulgaris, același model de învățat polimat se repetă vreme de câteva zeci de ani. Polimatul balcanic este un personaj care începe să studieze în școlile de limbă greacă, mutându-se de la o școală la alta în funcție de traiectoria profesorilor iluștri; polimatul balcanic studiază după aceea în universități europene (mai ales în cele italiene) și se întoarce in Balcani pentru a difuza știința acumulată. El traduce manuale, elaborează cursuri, scrie tratate, lucrează pentru luminarea nației. Polimatul balcanic nu își selectează sursele arbitrar, ci se bazează pe autoritatea Universităților în care a studiat, el aduce în patria lui manualele de care s-a servit el însuși ca student în propria lui formare.

Ideea de modernizare prin aruncare la coș ar trebui înlocuită cu ideea de modernizare prin aclimatizare. Dacă pentru Occident metafora functională este cea a „altoirii”, pentru Orient ar trebui să se caute o metaforă în acelați registru. Din pomul altoit al stiinței occidentale balcanicul taie o ramură pe care o aduce și o răsădește în pământul patriei lui. „Planta” se va dezvolta adaptându-se la condițiile locale, uneori nu va rodi, alteori va suferi mutații. Există exemple concludente privitor la modul în care teoriile științifice occidentale au fost aclimatizate pe solul culturii est-europene. Autori precum Voulgaris sau Lesvios au adaptat ideile lui Newton, de pildă, într-un mod cu totul particular. Pentru a mă opri numai la ultimul, el a modificat fizica newtoniană prin eliminarea principiului inerției, care i se părea inconsistent. Lesvios considera că mișcarea unui corp lăsat liber s-ar epuiza; forța, deci, nu este necesară pentru schimbarea direcției de mișcare a corpurilor, ci pentru a genera mișcarea lor. În consecință, filosoful a postulat existența unui Pantahekineton (atotmișcător), un efluviu pe care corpurile îl emit și absorb direct proporțional cu masa lor și care este responsabil de echilibrul corpurilor cerești, explicând astfel mișcarea lor.

Fizica lui Lesvios este semnificativă din două puncte de vedere: întâi, ca exemplu de aclimatizare a fizicii newtoniene în Balcani; al doilea, pentru că este, propriu-zis, filosofie naturală și nu știință. Lesvios încearcă să construiască o metafizică a naturii consonantă cu principiile metateoretice ale fizicii newtoniene, dar care să poată răspunde unor probleme pe care aceasta nu le rezolvase, precum problema acțiunii la distanță. La Lesvios, ca și la Voulgaris, Moesiodax sau Psalidas, nu știința (filosofia naturală) este paradigma cunoașterii, ci cel mai adesea metafizica. Polimatul balcanic are, în general, o reprezentare a arhitectonicii cunoașterii care plasează filosofia în vârful piramidei. Desigur, conceptul de filosofie este resemnificat (cf. „filosofia sănătoasă” la Moesiodax), dar pretențiile epistemice ale filosofiei nu sunt deloc atenuate. Metafizica se dezvoltă în strânsă legătiră cu fizica și cu teoria cunoașterii, și nu cu logica și teologia, precum în perioada premodernă.

Ceea ce vreau să spun este că modernizarea s-a făcut în Principate la nivelul filosofiei. Dinamica ideilor științifice în Balcani nu trebuie studiată în termeni de „transmisie”, ci de „apropriere”. Invățații balcanici își apropriază idei științifice occidentale, pe care le aclimatizează, în sensul de a le integra în scheme metafizice capabile de a oferi reprezentari asupra tuturor domeniilor cunoașterii. Or, aceste scheme metafizice nu sunt niciodată în completă ruptură cu cea tradițională, a aristotelismului korydaleian compatibil cu creștinismul ortodox. Voulgaris, de pildă, devine adept al lui Tycho Brache tocmai pentru că schema sa metafizică nu putea acomoda heliocentrismul, dar nici nu putea respinge argumentele anti-geocentriste ale științei de tradiție copernicană. Iar dacă Voulgaris respingea heliocentrismul, era bineînțeles datorită incompatibilității acestuia cu cosmulogia creștină.

Intelectualul balcanic de tip Voulgaris sau Lesvios este pus în situația de a face operă de aclimatizare nu numai cu noile idei occidentale, ci și cu vechile idei ale epistemei anterioare. El se mișcă în cadrul unui întreg corpus filosofic, cel al cometariilor lui Korydaleu la Aristotel și își apropriază din corydaleism numai ceea ce poate compatibiliza cu ceea ce își apropriază din ideile științei noi. El nu aruncă la coș tradiția, deși renunță la părți importante ale sale, precum fizica aristotelică. Dar faptul că aclimatizarea noului se face pe solul îngrășat de vechea tradiție poqte fi probat de faptul că Psalidas, unul dintre primii proponenți ai chimiei în Balcani, pune în practică o hermeneutică elucubrantă pentru a arătat că chimia este o știința aristotelică, deci greacă!

În loc de concluzie

Modernizarea nu a însemnat în Principate (și în general în spațiul ortodox) aruncarea la coș a tradiției, ci un efort contorsionat de a găsi în sânul epistemei tradiționale mijloace conceptuale pentru a aclimatiza noile idei științifice. Datorită sistemului educațional autohton, care nu favoriza emergența unor comunități academice suficient de mari și stabile, deci nu favoriza constituirea unei autorități epistemice locale, procesul de aclimatizare s-a întins pe câteva decenii. A existat rezistență la modernizare, au existat polemici filosofice (dar și ideologice), au existat persecuții în urma cărora filosofii au trebuit să-și retracteze teoriile, precum Galilei in Occident, înaintea lor. Schimbarea de epistemă s-a făcut în sânul unei tradiții în jurul căreia se alcătuise deja sentimentul identitar al „natiunii elene” (care era cea elenistă și ortodoxă, cu respingerea hotarâtă a Bizanțului). Cărturarii români s-au manifestat, după 1821, ca și continuatori ai Iluminismului neoelen. Ei au beneficiat de strădaniile înaintașilor lor greci și, într-o formă atenuată, mult mai puțin creatoare, au continuat încă o bună perioadă aclimatizarea ideilor occidentale.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire