dimanche 23 novembre 2014

CEZAR MITITELU (1945 – 1999)


Perioada comunistă a fost o perioadă de întuneric intens pentru filosofia românească. Dar tocmai acest întuneric face ca strălucirea celor câțiva filosofi care s-au ilustrat în această perioadă să fie și mai intensă. Niciodată nu suntem mai recunoscători luminii, oricât de firave ar fi ea, decât atunci când o vedem străfulgerând în întuneric și disipându-l, fie și numai pentru o clipă. Așa a strălucit în negura vremii gândirea unui Noica sau a unui Șora. Însă uneori suntem contemporani doar cu arderea, nu și cu lumina pe care o provoacă:

„Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem și nu e”

Icoana lui Cezar Mititelu se suie prea încet pe cerul filosofiei românești. La 15 ani de la moartea lui, când gândirea lui vie nu mai e, ar fi, poate, momentul să începem să-i vedem icoana. Nu știm dacă supraviețuiesc undeva texte de Cezar Mititelu. Dacă există oameni care au în posesie așa ceva, ei comit o crimă nepunându-le în circulație. Dacă există oameni care pot da mărturie despre filosofia lui Mititelu și nu o fac, aceștia comit și ei o crimă față de istoria filosofiei și o ingratitudine față de memoria lui Cezar Mititelu.


Legenda Diogenelui român

Cezar Mititelu a absolvit Facultatea de filosofie din București în 1973 și a fost repartizat ca profesor undeva în provincie. Nu și-a luat niciodată postul în primire ci s-a întors în București, unde a trăit fără domiciliu stabil și fără ocupație. Mititelu a refuzat sistematic să muncească în comunism, fiind convins că acceptarea unui serviciu l-ar costa libertatea sa morală: libertatea de a critica regimul, de la care el nu avea nevoie de nimic și cu care nu voia să aibă nici un fel de relație.

„El hotărâse încă în primii ani de facultate să nu presteze muncă salariată, indiferent de ceea ce i se putea întâmpla. Din 1973, de când a absolvit facultatea și până în prezent, el a reușit să supraviețuiască fără a-și călca hotărârea și fără a apela cumva la ajutorul cuiva. Prestigiul intelectual și moral de care se bucura făcea ca oameni din cele mai diferite categorii sociale să-l consulte, să-i ceara sfatul și ajutorul.” (Monciu-Sudinski, apud Meluș Negrescu http://mel-lucruritrecutesubtacere.blogspot.fr/2007/10/cezariana-2.html)
„Conform convingerii sale, intrând in câmpul muncii și-ar pierde libertatea morala. Aceasta convingere îi este adânc înrădăcinata, lucru atestat de însăși viața lui de pană acum: deși trăiește fără să muncească, nu are în niciun caz o structură de om lipsit de caracter. Este cultivat, a citit enorm și are un simț de observație deosebit.  Dacă pe tema atitudinii sale fata de munca n-am ajuns prea departe, am avut in schimb multe discuții cu el in domeniul literaturii, și pe baza lor pot afirma ca este un mare specialist in beletristică, îndeosebi in literatura rusă... Acest om nu fură, nu minte, este corect, integru și, paradoxal, cu toata situația lui de paria in care se afla, are o demnitate ce se impune fiecărei persoane care-l cunoaște direct. Nu pot să-mi explic cum reușește să trăiască astfel, dar o explicație trebuie căutată tocmai in trăsăturile morale și cultura acestui om, trăsături care determină în cei cunoscuți respectul și interesul pentru el...” (dintr-o declarația a lui Călin Candiesc, apud Negrescu ibidem) 
Cezar Mititelu a trăit așadar pe străzi, un cerșetor filosof care se mulțumea cu pâine, cărți, țigări și haine uzate pe care i le dădeau cunoscuții.
„Indiferent de serviciile aduse el nu accepta nici o remunerație bănească. Primea însă numai de la prieteni  cărți, pâine, haine uzate, țigări. Singurele lucruri de care a dispus au fost hainele de pe el, o pătură și o sacoșa - și el nu se simțea nedreptățit, nu acuza pe nimeni de soarta sa […]”. (Monciu-Sudinski, loc. cit.)
„Se mulțumește cu puțin, se întreține îndeosebi cu pâine și apă, doarme oriunde (in bucătărie, in pod, pe jos etc)” (Candiescu, loc. cit.)
Spre sfârșitul vieții cântarea 45 de kilograme și căra după el sacoșa cu pricina, în care mai avea și cărți, tăieturi din reviste, manuscrise – și care cântărea aproape tot atât. Nu cu Zacharias Lichter ar trebui comparat, ci poate cu personajul lui Baconski din Biserica Neagră, umilul cerșetor care, cu cât era mai jos pe scara socială, cu atât devenea mai important în ordinea politică a acelei societăți bizare. Mititelu a fost urmărit de Securitate zeci de ani; arestat de mai multe ori, bătut, internat cu forța la nebuni și supus medicației. Toate acestea, oficial, pentru „parazitism social” și „vagabondaj”. În realitate, filosoful se bucura de audiență în rândul studenților de la filozofie și nu numai și asta nu plăcea deloc regimului.

Profesorul de responsabilitate

Mititelu era cerșetor în ordinea socialului, dar în ordinea filosoficului restul erau cerșetorii iar el era cel care avea ce da celor care cereau și care se arătau capabili de a se supune exigențelor lui. Căci Mititelu era foarte sever. Pe unii îi trimitea la plimbare, pe alții îi accepta o vreme și pe urmă îi concedia; pe unii îi edifica, pe alții îi dezorienta pe viață. Dar nimeni din cei care l-au cunoscut direct n-a scăpat nemarcat de întâlnirea cu el. Care era învățătura lui? Nu se știe dacă ea va fi reconstituită vreodată. Însă cunoaștem sensul pedagogiei lui. Iată relatarea întâlnirii pictorului Dorel Zaica cu filosoful, o relatare în unele privințe exemplară:

„[…] Într-o zi unul dintre foștii mei elevi vine la mine cu filosoful Lucian Stanciu. Din câte am înțeles, acest Lucian Stanciu făcea opoziție din toate puterile, în măsura în care se putea face opoziție, în redacția Revistei de filozofie; era complet indignat de ce se întâmpla în jurul nostru. Și acest Lucian Stanciu care, nu știu din ce cauză, se îndrăgostise imediat de lucrările mele, vrea neapărat, dar neapărat să mă pună în legătură cu filosoful Cezar Mititelu. Istoric și filosof. N-auzisem vorbindu-se de el niciodată. Și aranjează o întâlnire. Avea loc în cartierul meu, Vitan, Dudești, pe acolo pe undeva. Și în fapt, într-o seară, intru într-o curte cu acele case de tip vagon, cele în care camerele se succed una după alta. Prima surpriză: în timpul său liber, Lucian Stanciu vindea cărți, dar era un buchinist de cărți rare, remarcabile. Casa era atât de plină de cărți, în toate camerele, chiar și în bucătărie, în baie, peste tot, sub masă, peste tot. Mergeam pe poteci. Sunt așezat la o masă plină de cărți dedesubt și Cezar Mititelu sfârșește prin a veni. Un tânăr slab, cu adevărat supt care tocmai ieșea de la închisoare. Mereu ieșea sau intra din nou la închisoare. Marea surpriză a fost să-i văd dinții neobișnuiți: cafenii, toți dinții săi erau cafenii. Pe masă erau stive de Carpați fără filtru, stive straniu de înalte și de groase. N-aș fi bănuit că le vom fuma de la ora șapte seara, ora întâlnirii noastre, până la ora șapte dimineața! În fața mea, un fum incredibil.
Din primele fraze mi-a adus la cunoștință ca se știa că intrasem în casă. Mi-a arătat doi indivizi în stradă, pe trotuarul din față. Mititelu era urmărit în permanență de oameni care lucrau cu schimbul. Le și vorbea: ei, băieți, nu stați în ploaie, intrați, sigur că vă cunosc, nu-s prost. Avea dialoguri cu cei care-l urmăreau. Zice: din momentul asta s-a terminat, ai fost fotografiat, înregistrat. Când vei pleca de aici, într-o oră, două sau mâine dimineață, vei fi urmărit. De acum înainte vor dori să știe cine ești. E momentul să iei o decizie: fie ai intrat din greșeală, inventăm o chestie, fie rămâi aici […]
Începe o discuție extrem de interesantă  […] La un moment dat, Cezar îi cere lui Stanciu să vină din bucătărie, unde se dusese cu ceilalți tineri și să ne dea nu știu ce volum de Cehov din bibliotecă. Ia-l, deschide la pagina 270, aliniatul 2. Stanciu, ca în transă, ia cartea din grămadă și citește, după care Cezar face analiza fragmentului în chestiune. E înfricoșător ce analize putea să facă, analizele profunde ale textului lui Cehov! Voia să-mi arate că scriitorul cel mai dramatic al minunatei literaturi ruse era Cehov, nu Dostoievski! Stupefacție totală din partea mea. Citisem Dostoievski, citisem bineînțeles și Cehov. Nu știusem să-i citesc cum trebuie. El îi citise profund și descifra în aceste istorii scânteietoare, pline de umor, o intensitate dramatică, o tragedie mai sfâșietoare ca în cele mai sumbre pagini ale lui Dostoievski. Încetul cu încetul, siderat de aceste fragmente, de exactitatea cu care cerea mereu lui Stanciu să caute pagina cutare, aliniatul cutare în diferite cărți, trăiam o uimire continuă.”
Hermeneutica lui Mititelu pare să fi fost foarte originală, cum se înțelege nu numai de aici, ci și de la alții care l-au cunoscut (Negrescu, Iuga – vezi Securitatea, cezarul și sfoara de câlți a lui Elie Wiesel). Mititelu ar fi aplicat o metodă „concret-istorică”. Un text apocrif o prezintă astfel:

„Cinci puncte ale metodei concret-istorice de cercetare a oricărui obiect material sau ideal

1. Orice obiect material sau ideal va fi văzut în legătură cu celelalte pe cât posibil cu toate
2. Orice obiect material sau ideal va fi văzut în mișcare şi mai ales automişcare spaţio-temporală
3. În definiţia oricărui obiect material sau ideal, va intra punctul de vedere
4. Nu există conjuncţii, nu există nici disjuncţii, există doar ierarhii schimbătoare spaţio-temporal
5. În definiţia oricărui obiect material sau ideal, va intra practica omenească.
Nota.Fiecare din cele cinci puncte reprezintă o stare ideală, o parte din cele cinci puncte importante reprezintă o stare particulară, reală fiind numai simultaneitatea lor, simultaneitate simultană cu succesiunea lor.
Nota bene:Cele cinci puncte nu sunt date pentru a fi înţelese” (https://fr.scribd.com/doc/55474375/Cezar-Mititelu-Cinci-puncte-ale-metodei-concret-istorice-de-cercetare-a-oric%C4%83rui-obiect-material-sau-ideal)
Fidelitatea ideilor de mai sus ar fi confirmată de unii „cezariști” [1]; totuși, formularea nu este a lui Mititelu și îmi îngădui să am rezerve față de acest text. Pentru aceea nu întreprind acum nici un comentariu al lui.

Să revenim la întâlnirea lui Zaica cu Mititelu:
”De fapt nu era un dialog, ci un permanent monolog. Nu înțelegeam ce mi se întâmpla. De ce fusesem invitat? De ce eu, în fașa acestui monument de îndrăzneală, de înțelepciune și de cultură? Acest Cezar Mititelu era monumental. Era practic un sinucigaș care, într-un sfârșit, nu mai știu pe la ce oră, la patru dimineata? a început încetul cu încetul să abordeze problemele pentru care fusesem invitat. Voia să mă convingă să abandonez lucrul, să nu mai pictez, să abandonez învățământul și să nu mai fac nimic. Intelectualii trebuiau să se alăture protestatarilor, pentru că ei îi hrănesc pe acești politruci îmbuibați care nu fac nimic, care au făcut studii universitare așa și care nu-și mai exercită meseria și care trăiesc bine: în vile, mașini de lux, își trimit copiii în Elveția, au magazinele lor, clinicile lor medicale, o mafie de stat. Trăiesc ca niște lipitori la gâtul nostru. Și asta este forma noastră de protest. El o făcea cu o tenacitate de neimaginat.
Nu știu ce ar fi vrut: să discute cu fiecare cetățean în parte? Extraordinar! Îi zic: domnule Mititelu, dar eu am o nevastă și doi copii si nevasta mea nu muncește! Nici o importanță! O să murim de foame! Or să ma arunce în închisoare! Nici o importanță! Nimeni nu moare de foame. Ai văzut oameni să moară de foame aici? Nu, dar oamenii nici nu protestează așa. De ce ați ales această formă de protest? Ar fi altele mai subtile. Subtile? Vrei să fii subtil? Nu merge așa cu ăștia, e alb sau negru. Și se chinuia să mă convingă să o fac. Dimineața, pe la șase-șapte, terminaserăm grămezile de Carpați. Atunci am înțeles culoarea maronie a dinților lui și de ce era atât de slab. Între două șederi în închisoare, am avut noaptea aceea. Pe urmă a intrat din nou la închisoare, pentru că i-a deranjat din nou. […]” (http://martor.memoria.ro/?location=view_article&id=105&page=24)
Cezar Mititelu își pusese în cap să îmboldească intelectualii, asemenea unui daimon socratic, să protesteze civic contra regimului, refuzând pur și simplu orice formă de relație cu el. Filosoful credea că de la mase nu se poate aștepta nimic, că nu se putea conta pe ele pentru a întreprinde ceva contra regimului.

Fiind un filosof fără operă scrisă, este tentant să-l considerăm socratic. A și fost comparat cu cinicul Diogene – un Socrate nebun, cum îl considera Platon. Dar comparația cu Diogene rămâne simplu exterioară, mai curând ar putea fi comparat Mititelu cu un înțelept, stoic sau epicurian. Refuzând munca salariată, Cezar Mititelu a ales pentru sine vita activa, bios politikos în sensul antic, aristotelic. Nici munca, nici opera nu erau de ajuns, conform lui Aristotel, pentru a da un conținut veritabil uman vieții, ci doar activitatea politică, adică cea consacrată cetății (cf. Hannah Arendt, Condiția omului modern). Fără a fi marxist-leninst (critica des, după cum însuși mărturisește, unele teze ale marxism-leninismului), dar cu certitudine influențat de marii dialecticieni (Platon, Hegel, Marx, Herzen, chiar și Lenin), Mititelu înțelegea filosofia ca praxis, nu ca activitate contemplativă. Iată un extras dintr-o declarație aflată în dosarul său de urmărire informativă deschis de Securitate:
„În aceste discuții am abordat probleme legate în principal de literatură, filozofie, muzică și pictură. Orice problemă era canalizată de subsemnatul pe teren politic. Înțelegând prin politic „individul sau grupul ocupându-se cu treburile CETĂȚII (polis), deci societății” am căutat întotdeauna să rezolv problemele în care eram solicitat pornind de la responsabilitatea absolută a individului sau grupului care era de față pentru tot ce e bun respectiv rău în jurul nostru.”
Două idei sunt de reținut din acest extras: 1) perspectiva politică în care era abordată orice problemă (chiar si una ținând de muzică) și 2) principiul responsabilității absolute a fiecărui individ sau grup de indivizi pentru starea societății românești în general și pentru starea lui în particular.  Cezar Mititelu nu considera ca conducerea este responsabilă de starea țării, că sovieticii sunt de vină, el afirma libertatea absolută a fiecăruia și o dovedea prin exemplul propriu. Cu un concept al lui Andrei Cornea, proiectul lui Mititelu de rezistență contra regimului era entopic.

Acesta era, deci, sensul pedagogiei lui Mititelu: el le preda oamenilor responsabilitatea absolută, era profesor de responsabilitate, așa cum inspirat s-a exprimat dna Mariana Mititelu, sora filosofului [1]. Dar câți vor fi învățat lecția?

La un deceniu și jumătate după dispariția tragică a filosofului, „cezariștii” îi lasă legenda în paragină. Lipsit de recunoaștere publică în viață, filosoful e văduvit și de recunoașterea postumă. O mare parte din manuscrise i-au fost furate în împrejurări dramatice, prin ’92-’93 ; când a fost bătut grav de doi indivizi necunoscuți în Cișmigiu. Zvonurile despre existența unei arhive de manuscrise și benzi audio nu se confirmă. Unii cezariști au murit deja. Dacă nu se întâmplă ceva repede, nu vom recupera nimic din gândirea lui Mititelu, nici măcar ca doxografie. Cine are urechi de auzit să audă!



[1] Conversație telefonică cu autorul, 20 noiembrie 2014