lundi 9 février 2015

Note

Gândire greco-patristică în limba slavonă, aceasta a fost hrana minților românești vreme de secole.   
*
Katherina Ierodiaconou vorbește despre o filozofie bizantină timpurie, premergătoare filosofiei bizantine propriu-zise. Filosofia bizantină timpurie are două faze: o fază de tranziție de la antichitatea timpurie la evul mediu, marcată de criza iconoclastă (sec. 7 – jumătatea sec. 9) și faza primului umanism bizantin (a doua jumătate a sec. 9 – jumătatea sec. 11). În prima fază nevoile filosofice ale vremii sunt satisfăcute fără rest de gândirea patristică, Izvorul cunoașterii al lui Ioan Damaschin reprezentând summa acestei gândiri. Este perioada neagră a eclipsei de învățătură în Bizanț, în care filosofia supraviețuiește mai ales sub formă de tratate de „logică creștină” („capetele filosofice” ale lui Damaschin, Pregătirea lui Teodor din Raith etc.).
*
Românii au luat contact cu Bizanțul prin slavi, mai ales prin bulgari. Cultura „medievală” bulgară a servit de prim releu al spiritualității bizantine în lumea ortodoxă. Care era starea culturală a bulgarilor? Nu este greu de văzut că literatura bulgară mai înaltă, constituită în urma activității fraților Chiril și Motodiu, constă din traduceri ale textelor patristice bizantine. Texte care serveau intereselor urgente ale momentului, cele de consolidare a creștinismului (și de justificare a teocrației). Cultura bulgară a devenit autonomă și s-a dezvoltata în paralele cu cultura bizantină. Marea filozofie bizantină nu a intrat în circuitul cultural bulgar (sau sârb, că tot veni vorba). La bulgari, ca și la sârbi, găsim că Izvorul cunoașterii este cartea filosofică centrală. Există și producții locale (Hexaemeronul lui Ioan Exarh) dar ele nu aduc nimic nou din punct de vedere filosofic, nici măcar un pic de culoare locală.
*
Românii participă la lumea sud-dunăreană. În literatura lor veche, de expresie slavonă, găsim aceleași texte ca la bulgari și la sârbi. Românii copiază aceste texte și numai târziu apar scrieri concepute aici, în număr de altfel neglijabil. Filosofic, suntem la același nivel, cu aceleași surse: părinții capadocieni, Dionisie pseudo-Areopagitul, Sf. Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Teodor din Raith. Nimic din filosofia bizantină propriu-zisă (chiar dacă în biblioteci se găsesc unele copii târzii din Blemmydes, de exemplu). Neoplatonismul alexandrin în măsura în care el era util creștinismului și compatibil cu el, așa cum a ajuns acesta la Ioan Damaschin, reprezintă culmea cea mai înaltă a filosofiei în spațiul românesc până la Dimitrie Cantemir și elevii lui Corydaleu (sfârșitul sec. 17).
*
Între gândirea românească și filosofia bizantină n-a existat, la urma urmei, nici un contact. Filosofia bizantină ne-a fost la fel de străină și necunoscută ca și filosofia scolastică. Și astfel nici filosofia greacă clasică, conservată în bibliotecile Bizanțului, nu ne-a devenit cunoscută. Numai târziu, cu activitatea lui Corydaleu, ne-a ajuns și pe noi lumina filosofiei și numai cu venirea fanarioților au avut și românii acces la cultura antichității, la Platon și mai ales Aristotel, la stoici.


mercredi 31 décembre 2014

Filosofia față cu progresul științelor pozitive


FILOSOFIA
façiâ cu
Progressulu sciintieloru positive.
DISCURSU
Pronunciatu la 26 Octombre 1876,
CU OCASIUNEA SOLEMNITĂŢII ANIVERSALII
UNIVERSITĂŢII DE IASSY,
Sporitu cu uă prefaçiă şi diverse adnotațiuni,

ameliorări şi explicări.

DE
CONSTANTIN LEONARDESCU
Doctoru in Littere şi Licenţiatu in dreptu, Professoru de

filosofiă la Universitatea de Iassy, professoru de Retorică şi filosofiă la Lycenlu nou.

IASSY
TIPOGRAFIA THEODOR BALASSAN.

1876



PREFACIA

Istoria demonstră că filosofia a avute totu-de-una uă existenţă reale şi incontestabile; ea existe in consciintia humanităţii, ca ori-care altu elementu allu naturei humane şi să desvoltă in cugetarea nostră alimentându vieţia sociale cu tote elementele civilisațiunii şi alle progressului.[1]
De siguru, civilisaţiunea, imagine visibile a naturii humane, in tote epocele conţine unu elementu filosoficu, care jocă unu rolu pe scena lumii. Nu existe progessu, care in Istoriă nu fiă insemnatu prin uă revoluţiune filosofică. Socrate fu glorificatu pentru că era psychologu profundu şi in acellu-aşu timpu, logicu sub­tilu şi moralistu. Aristotele este consideratu ca principele sciintii, ca geniulu cellu mai vastu allu antiquităţii și Bacone prin publicațiunea numai a unui singuru tractatu de logică, re-innouesce facia lumii, dotându sciinţiele cu metodu. Nu mai amintescu şi pe Kant. Ellu este consideratu ca promotoriulu mişcării scienţifice şi filosofice in timpurile nostre.
Motivulu nu este dificile de găsitu. Filosofii au addussu humanității servicii pe cari nu putemu a-le uita. Filosofia in tote periodele desvoltării salle a appăratu causa libertăţii in con­tra despotismului, a demnităţii in contra servilismului, a raţiunii in contra tradiţionalismu­lui. Ea este şi astăzi „singura putere morală care pote să oprescă in numele principiiloru desbinarea intellectuale şi să restabilescă ordi­nea in credinţă."
Ce pote fi mai evidentu ? In tote timpurile domnesee uă cugetare profundă, dar in acellu-aşu timpu obscură,—uă cugetare, care caută a se desvolta şi a deveni clară, pe câtu ’i este possibile in legi, arte şi sciinţie, dar care nu adjunge a ave uă conşciinţiă complettă de ea ânsăşi de câtu in filosofiâ.
Percurgeţi analele civilisaţiunii şi veţi vede că numai filosofia exprime cugetarea timpului. Din contra supprimaţi filosofia, totulu se întu­necă şi nu putemu explica nimicu.
Acestă sciinţiă, privilegiulu tutoru poporeloru civilisate, care datediă de cându omulu a inceputu să cugete, care occupă unu locu aşia de însemnatu in sciinţiă, a fosta cu tote acestea de două ori attacatâ. In evulu mediu a fostu persecutată in numele credinţii,—in tim­purile nostre este attacată in numele sciinţii de ore-cari doctrine exclusive.
Prima lovire ce să dede filosofii nu fu periculosă. Graçiă lui Descartes, jugulu autorităţii scolastice fu sfărimătu şi Raţiunea humană ’şi dobândi independenţia! Filosofia nu să mai teme astădi de ameninţiările credinţii. Theologia luptă cu mai puçină hostilitate,—ea accordă filosofii unu felu de pace, care pare plăcută, după attâtea violenţie şi injustiţii alle timpuriloru trecute.
Ceva mai multa ea voesce chiar a conlucra cu filosofia. Dacă in secolile de credinţiă ardinte, talentele filosofice au rătăcitu geniurile abusive,  făcêndu-le să devie impii; din contra in neşce timpuri enervate ca alle nostre, cându credinţele religiose suntu stinse sau slăbite, ta­lentele filosofice, nu potu de câtu a rechiăma spiritele pe callea morale.
Astu-felu theologii, in locu de a mai repeta că filosofia conduce Ia scepticismu seu la atheismu, începu ei ânşişi a filosofa, căutându cu ardore  fundamentulu sentimentului religiosu și dându religiunii unu locu in năuntrulu ideii filosofice a lumii.
„Theologii inţelegu in fine, că este mai pru­dentu de a urma tradiţiunea creată de Şt. Augustin şi de Malbranche, servindu-se astu-felu de filosofiă de câtu de a se arma, in contra ei.“ Ei vedu că scopulu addeveratei filosofii este de a regăsi pe D-deulu scienţificu, reconciliindu prin adjutoriulu sciinţii doctrinile cu religiunea.
Nu este totu astu-felu cu pericolile ce ame­ninţă astăzi frontiera filosofii, pericole de care me ingrijescu attâtu de multu in acesta broşură. Elle suntu multu mai seriose şi făcu ca situaţiunea filosofiei să devie destulu de critică şi delicată .[2]
Este vorba de a se sci, dacă filosofra façiă cu progressulu gyganticu allu sciinţieloru positive, mai pote ea remâne in organismulu sciinţii şi dacă mai are veri unu objectu de stu­diu, de câtu acella allu objecteloru, la care să rapportă celle alte sciinţie. Cu unu cuventu dacă este possibilu ea sciinţiele particulare să inlocuescă filosofia, şi in ce modu tindu elle a o Înlocui.
In allu doilea locu, de unde provine acestă divergenţiă de opiniuni in tote questiunile fi­losofice, şi cumu in celle din urmă este possibile ca sciinţiele positive să fie in luptă cu filosofia. Nu este acesta uă neinţiellegere sau uă errore de methodu ce trebue să se termine intr’uă di, printr’unu studiu sistematicu? In fine care ar fi missiunea actuale a filosofii?
Etă questiuni, pentru a cărora soluţiune, ori­ce inveţatu nu pote remâne indifferentu, etă in scurtu, ceea ce va face şi objectulu acestei dissertaţiuni, datorită in mare parte sympathiei stimabililoru mei collegi, ce au bine-voitu, in Consiliiulu universitaru, a o destina să remâiă (allături cu discursulu venerabilului nostru Rectoru, d. Petru Suciu), reminiscenția marei solem­nităţi a aniversării Universităţii de Iassy, ce a cmiiu locu la 26 Odombre, annulu currentu.
Mulţumindu Onorab. Consiliu Universitaru de onorea ce mi-a făcutu, de-a Iu representa cu acestă lucrare la uă di aşia de insemnată, nu uitu in acellu-aşu timpu, a spune, că din­tre tote mulţumirile de cari am fosta incungiuratu, cugetându la acesta subjectu, ce tinde a implica mişcarea sciinţificâ şi filosofică in secolulu nostru, nici una nu mi s’a părută mai plăcută, de câtu aceea ce mi-a accordaltu publiculu numerosu şi alesu, care a bine-voitu să assiste la expunerea acestei materii, ce nu pré este de modă la noi. Este intr’adever destullu de mâgulitoru mine că am pututu fixa atenţiunea bine-voitoriă a publicului, pen­tru unu timpu aşia de indelungatu şi assupra unoru questiuni aprope uitate.
Suvenirulu acestei solemnităţi attâtu de scump mie si in specialu corpului didactic ’mi va aminti in acellu-aşu timpu, nimeni nu pote remane indifferentu pentru attari questiuni, de la soluţiunea căroru-a depinde in mare. parte viitoriulu humanităţii; clin contra elle potu de multe-ori şi la noi, să mişce ici şi colea, in ore-cari colţuri isolate, intelligenţie sensibile.
Incuragiatu de acestă împrejurare, care ’mî transportă suffletulu in regiuni mai senine, aşiu fi temporisatu publicitatea acestei dissertaţiuni, pe care nu potu a o considera de câtu ca uă introducțiune studieloru melle ulteriore. De siguru, aşiu fi mai satisfăcutu cându aşiu puté să publicu acestă lucrare cu desvoltărele la care cugetu necontenitu. Dar neputându ceda îndem­nului amiciloru şi dorinţei oolegiloru mei, o presintu publicului astu-felu după -cumu ea afostu concepută şi aprope in terminii cu care s’a pro- nuciatu, mulţiămindu-mă a adaoge numai ore-cari explicări şi desvoltări, ce timpulu nu mi-a permisu a le expune la solemnitate.
Acestă lucrare, inceputulu cereetăriloru melle in acestă materiă, de şi incomplettă, nu mă indoescu că nu va fi bine priimită de publiculu luminatu, care urmăresce desbaterile scienţifice.
Câtu pentru iubiţii mei elevi, cu cari întreţinu de aprope patru anni, potu attestu că Ei voru găsi şi aici unu nou sprijinu allu preoccupaţiuniloru loru.
Dacă tendinţia acestui studiu nu va plăce multora, nu me voiu mira de locu. Speru cellu puçinu, că unu lucru, nu să va trece cu viderea. Să va observa, că nu mă conducu de locu, de aceste timpuri de contraversă, in cari fiăcare voesce a’şi face uă gloriă, rădicându-se numai pe ruina altui-a, prin attacuri dirigeate in contra personeloru. Singurulu meu scopu este căutarea addevărului, in ceea ce concerne preliminările fundamentului unui adevăratu systemu filosofîcu, in care ideia naturii să se ma­nifeste in totă integritatea sa şi viéţa morale să se accorde cu resultatele sciinţii.
C. Leonardescu.





[1] M. Guizot, Histoire de la Civilisation, l-re leçon.
[2] A vide de asemenea : Revista contemporană litterarie și scienţifîcă No. 8 din l August a anuluiu currentu. articolulu meu: Sciinţa invetăţiloru şi a poporului façiă cu filosofia.

mercredi 17 décembre 2014

Dereptulu naturale alu Româniloru (extras)

Simion Bărnuțiu

INTRODUPTIUNE 

§ 1. Dereptulu Româniloru si dereptulu Romanu, 

Dereptulu Româniloru e dereptulu Romanu, de aceea e si neaperatu a lu desvoltâ necontenita in conformitate cu prin­cipiale cele naturali si eterne de dereptu, pre care le au stabilitu si le au aprobata poporulu Romanu, asemine desvoltare cere insasi esistenti’a naţiunii Române, ca-ci dereptulu natiuniloru viue nu se nasce casualmente, nece nu se imprumuta de la străini, ci se nasce de in indigentiele loru interne ca si limb’a, deci precumu ar fi nenaturale, neratiunale si nenatiunale a’si corumpe limb’a prein limbe străine asia e si cu dereptulu. In evolutiunea continua a dereptului nostru pre basile strabune (Ihering I, pag. 96, 97 etc. 204), se va areta si poterea vitale si regeneratoria a naţiunii nostre si in adoptarea codiciloru străini decadenti’a ei. 

§ 2. Dereptulu si dereptatea. 

Dereptulu (jus) in fontânele nostre e ars bni et aequi. Bunulu seu salutea toturoru (bonum sive salus omnium) e scopulu finale; eculu (aequum) este ecaretatea completa. Deci esenti’a si problem’a dereptului consiste in artea de a determina si de a direge relatiunile cele sociali ale poporului a­sia catu se se pota efeptua acelu scopu, adeca bunulu seu salutea toturoru si ecaretatea completa. 

Dereptatea (justiţia) se manifesta in purtarea cea con­forme cu dereptulu, ea se pote imparti in interna si esterna, precumu purtarea cea conforme dereptului se nasce dein respeptarea dereptului seu dora de in fric’a punei si dein alte raţiuni esterne. Inse ai noştri numescu dereptate numai voli’a ceea ce respunde dereptului in adeveru (justiţia est constans et. perpetua voluntas jus suum cuique tribuendi), loru e necunoscuta impartirea dereptatii in dereptate comu­tativa seu espletrice (justiţia commutativa sive expletrix) si distributiva seu atributrice (distributiva sive atributrix), ace­sta împărţire Aristotelica (EthicaV. 1.) nece nu atinge esenti’a dereptatii ci numai problem’a ei, carea consiste intru a­ceea, ca omenii au se’si implenesca detoriele loru a une­ori fora de cautare la persona, pentru esemplu candu ’si implenescu obligaţiunile contrase, era a une ori sunt detori se caute la meritulu si la demnitatea personeloru, pentru esem­plu candu impartu remuneratiuni si pune. 

Nota. Jus (de la jubere mai bine decatu de la justiţia) a­re doue intielesuri si in dereptulu nostru, unulu obieptivu si altulu subieptivu. Jus in intielesulu obieptivu coprinde tote regulele si institutiunile carile determina si diregu lucrările omeniloru pen­tru a pote efeptua ide’a dereptului (artem boni et aequi); jus in intielesu subieptivu insemna libertatea ceea ce competiesce fiacărei persone, câ una libertate intemeliata pre dereptu si mărgi­nită prein dereptu, iienduea dereptulu pune margini arbitriului, si intre aceste margini apera libertatea ceea ce o da personeloru. Alte insemnari si aplicatiuni a le dereptului (jus) sunt numai de­rivate si neproprie. 



§ 3. Dereptulu naturale, moralea si ecitatea, 

Dereptulu naturale in opusetiune cu celu positivu cu- prende in sine pre acele norme, carile se deducu cu nece­sitate logica dein ide’a dereptului, adeca dein ide’a unei vieţi sociali pacifice si regulate câ scopulu ultimariu a totu dereptulu. Totuşi propusetiunile juridice aflate pre acesta cale au valore praptica numai unde lipsescu legile positive, cu tote câ dereptulu positivu e numai unu surogatu alu dere­ptului naturale, ca-ci fora de dereptulu positivu si numai du­pă celu naturale nu ar fi cu potentia a cunosce in tote ca­şurile particularia ce e conforme ideei dereptului. 

Cu dereptulu naturale e in strinsa legătură 

1) Moralea (disciplina de officiis), adeca sistem’a reguleloru purtării celei morali, carea se cuvene omului câ fien- tia ratiunale, sistem’a onestului (lionesti), a buniloru mori (bonorum morum); moralea se reporta catra dereptulu naturale câ universariulu catra particulariu. 

2) Ecitatea (aequitas, aequum jus), adeca a apretiâ si a consideră deplinu si intru una forma tote cercunstan- tiele candu judeca cineva relatiunile juridice; ecitatea se po­te numi si aplicatiunea dereptului naturale, ca-ci numai con- siderandu in acestu modu tote cercunstantiele fia cărui casu concretu potemu se ajungemu la acea ecaretate interna, pre carea o cere raţiunea totu de un’a de cate ori avemu de a judeca seu de a traptâ cu omenii, dein contra aplicatiunea reguleloru generali, carile cuprindu obieptele in masa, precumu ocuru de multe ori in dereptulu positivu, ne du­ce numai la una ecaretate esterna si aparente. De aceea suntemu detori a urma ecitatea in totu modulu posibile; ea cede si se retrage numai acolo, unde esiste lege positiva, carea determina ce este ecu in cutare casu. 

Asia e si cu moralea; ca-ci de si demu se recunoscemu, cumu ca purtarea cea morale a cetatianiloru e una conditiune necesaria a statului juridicu celui adeveratu, de unde si dereptulu positivu iea in vedere moralea in forte multe respepte, totuşi acest’a nu se intielege asia, câ si cumu fiacare detoria morale are fi si detoria juridica si cumu ca totu ce e nemorale are fi si nedereptu, ca-ci acest’a nu s’ar pote pune in lucrare. 

[…] 



§ 6. Jureprudenti’a. 

Jureprudenti’a stramosiloru noştri e una opera demna de mirare si inca neajunsa de politicii moderni; notele e carapteristice sunt aceste: 

1) Jureprudenti’a nostra considera tota ordinea juridica câ pre una revelatiune a ideeloru naţiunii celoru morali, patri­otice, politice, câ pre una revelatiune a indigentieloru ei, si a tota vieti’a ei natiunale. De aceea Juristulu Romanu are neaperata necesitate, câ se cunosca tote relatiunile vietiei, anume domestice, private si publice, relatiunile gentiloru si pre ale particulariloru, pentruca fora de acesta cunoscintia elu n’ar pote judecâ despre contrapte, belu si pace si alte. Juristulu Romanu aseminea celui Romanu, nu pote fi numai leguleju, de la elu se cere câ se fia prapticu si politicu in tota semnificatiunea cuventului. 

2) Jureprudenti’a nostra lega de naţiune dereptulu si tota ordinea juridica. Casatori’a e intemeliata pre consensw, co­munităţile sunt intemeliate pre consensw, statulu e creatu prein consensulu tuturoru (consensus omnium) si intemeliatu pre acelaşi. Cicerone dice despre poporulu si statulu Romanu ca e: costus hominumjuris consensu et utilitatis communione sociatus (de rep. I. 25). Legile nostre inca nu sunt altu ceva, de catu ne- sce papte consentite seu voite de toti natiunalii (communis rei- publicae sponsio), aseminea si Magistraţii noştri sacri si civili sunt creaţi prein alegere si paptu; sufragiulu poporului Românu e recunoscutu in Codicele nostru civile câ si in celu na­turale, elu e scosu de la sufragiu numai de fado prein abusu. 

Deci jureprudenti’a nostra se destinge de^jureprudenti’a lui Haller, Fihner, Bonald, Hegel, Hugo, si a altoru absolutisti si reaptiunari. 



3) Cu tote aceste jureprudenti’a nostra recunosce dere- pturi, pre carile nu pote redica nece decretulu universităţii natiunali; pentru esemplu nu se pote redica paptulu natiunale, nu se potu redica principiale cele supreme recunoscute (honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere si altele), nu se pote redica libertatea si statulu civile alu cetatianiloru Români si altele: unu decretu in contra acestor’a ar fi totu de un’a nevalidu si inca si forte nebunu (stultissimum) precumu dice Cicerone (de legib. I. 15, 16). Deci, precumu dice totu Cicerone provocandu la formul’a vechia, carea se oserbâ la rugarea legiloru ‘, nece nu e permisu nimenui câ se roge atare lege: si daca o ar’ si rugă, ea ar’ fi câ nerugata (si quid jus non esset rogari, ejus ea lege nihil rogatum). Tota jurepruden­ti’a Romana si in urm’a acesteia chiaru si imperatii cei om­nipotenţi, inca si Justinianu recunoscu, câ nece una lege, si nece unu mandatu alu senatului seu imperatului nu pote se despuna ceva in contra conditiuniloru si a principialoru pa­ptului natiunale, seu, câ sevorbimu cu insasi cuventele loru, in contra raţiunii si a derepturiloru naturali, carile sunt totu deun'a firme si nemutabili (contra rationem et jura naturalia semper firma atque immutabilia); si inca mai ada­uge espresamente, câ si constitutiunile imperatesci, prein carile s’aru violâ acele derepturi, inca aru fi nevalide, si judecii nu aru fi obligaţi a le urma.  

Asia dara jureprudenti’a nostra se distinge de teori’a lui Hobbes, ceea ce da valore toturoru mandateloru, carile esu de la unu monarcu legitimu; de teori’a lui Roussem, ceea ce da valore toturoru decreteloru adunării generali; de teori’a lui Zachariae, carea tiene, câ daca invinge majoritatea in revolutiune, atunci tote manifestatiunile vointiei poporului sunt derepte si valide. După jureprudenti’a Romana nu e omnipotente, adeca mai pre susu de dereptu, nece adunarea, nece universitatea natiunale. Jureprudenti’a Romana e adoptata intru acest’a de Angli si Americani. 

4) Jureprudenti’a Romana e „divinarum atque humanorm rerum notia, justi atque injusti scientia“ adeca jureprudenti’a Romana e sistema de adeveruri juridice si politice carile se deducu cu necesitate logica dein principiale supreme recu­noscute si consentite de toti Romanii. Legile Romane nu sunt diptate arbitraria, ele supt tote in legătură sistematica cu principiale cele naturali, supreme si recunoscute de toti; comitiale, senatulu, magistraţii nu potu decreta nemic’a con­tradictoriu acelora principia, precumu s’a aretatu de asupr’a; nece una autoritate natiunale nu pote introduce legi, institutiuni, seu religiuni străine, fienduca prein acest’a s’ar tulbura sistem’a Româna, carea e esentialmente natiunale. Pretorele Romanu esplica si suplinesce legile după principiale dereptului natu­rale pre carele sunt basate despre acest’a nu vora se scia nemica juriştii cei istorici si positivi de astadi. Judecii nu sunt obligaţi a urma legiloru contraconstitutionali, adeca potestatea judeciaria nu e supusa absolutamente potestatii legelative. 

Juriştii Romani nu intielegu prein notitia rerum divi­narum atque Tiumanarum câ Juristulu Romanu ar’ ave se’si cestige gia pana candu e in scola una cunoscentia completa si filosofica despre tote obieptele scientifice, său câ tote scientiele aru fi numai una parte a jureprudentiei, ci intielegu cunoscenti’a cea enciclopedica, pre carea ’si o pote cestigâ fiacare Romanu in cursulu prescrisu, si afora de acest’a se cunosca bene relatiunile vietiei; acesta cunoscentia ’si o potea cestigq Romanulu dein esperientia, lucrandu si funtiunandu in vieti’a cea publica si libera a poporului Romanu ca juristu si ca politicu. 

Scientia justi atque injusti cere cu alte cuvente totu aceeaşi ce cere si definitiunea dereptului „ars boni et equi”, ca juristulu Romanu se aiba una cunoscentia filosofica si sistematica despre principiale dereptatii dupre carele are se decidă si se diregă cu dereptate relatiunile vietiei omenesci. 

§ 7. Continuatiune. 

Jureprudenti’a Romana fiendu unita cu tota vieti’a na­ţiunii privata publica, morale, si religiosa se destinge de jureprudenti’a moderna prein urmatoriele note: 

1) Jureprudenti’a Romana nu nemicesce nece dereptulu privatu, precumu făcu Juriştii absoluţi de astadi, nece pre celu publicu, precumu făcu feudalistii, Halleristii si alţii. 

2) Jureprudenti’a Romana nu desparte dereptulu de po­litica; după jureprudenti’a Romana dereptulu nu e numai unu mecanismu pusu in lucrare prein coaptiune esterna, seu numai una abstraptiune morta, seu numai una coleptiune de forme, de mandate arbitraria, de observantie istorice; după jureprudenti’a Romana politic'a nu e numai doptrin’a prudentiei, una doptrina despărţită cu totulu de vieti’a naţiunii cea morale, juridica si religiosa, seu numai una doptrina despre protocole si liste. 

3) Jureprudenti’a Romana nu desparte sistem’a juridica si politica de catra morale si religiune asia cumu făcu politicii Franci si Germani mai noui; acesti’a credu, câ legelatiunea cu atatu va fi mai deplinita cu catu va fi mai departata si mai desbracata de tote ideele si sentimentele naţiunii cele religiose, morali si omenesci, de aceea aceşti politici nu’si tienu nece unu pecatu a eschide pre poporu de la eserciti- ulu derepturiloru lui celoru mai sacre precumu e dereptulu representantiei; nu asia jureprudenti’a Romana! In fruntea ei stă ide'a cea morale a dereptatii, dein acest’a se născu principiale cele supreme recunoscute de universitatea natiu­nale, câ centrulu a tota scienti’a juridica, si câ raţiunile (rationes) cele adeverate a le toturoru determinatiuniloru ju­ridice. Legile dereptului nu sunt una mventiune arbitraria a omeniloru, ele sunt invenium ac munus Bei (L. 2, de legib.); ele se născu nemediatu dein raţiune, era mediatu dein raţiunea divina; deci pentru câ legile se fia respeptate de poporu pre catu se pote ţnai multu, jureprudenti’a Romana cere despre una parte câ acele se i se propună totu de un’a câ emanate dein raţiune adeca dein raţiunea omenesca si divina, apoi despre alta parte se se si aprobe de consensulu celu liberu alu naţiunii (communis reipublicae sponsio); asia dara jureprudenti’a romana cere câ poporulu se cunosca pre catu se pote mai luminatu, cumu ca perandusi elu legile ’si apera totu de una data religiu- nea sa, virtutea sa natiunale si stramosiesca, vointi’a sa pro­pria, prosperitatea, onorea si libertatea sa, si câ de cate ori ’si calea legile totu de una ’si profana aceste lucruri sânte. 

In fine Jureprudenti’a Romana basata pre intieleptiuiiea vechiloru Itali nece nu si potea imaginâ unitatea aptiunii politic? de catu numai prein interventiunea poporului si a ierarchiei, de aceea a avutu atat’a insemnatate Pontificatulu la Romani atatu in Itali’a catu si in Daci’a pana in diu’a de astadi in catu Metropolitii Româniloru sunt Presidenti in amendoue adunările natiunali si in diu’a de astadi. 

Nota. Era opiniune compune mai alesu la scriitorii ger. mani de care se tienu si aştadi mulţi, câ la Romani dereptulu privatu ar’fi fostu dependente de la stătu (Hugo, Puhta, Böcking si alţii), ca Romanii si Grecii aru fi cunoscutu numai pre cetatianu fora se fia avutu vre una idea despre libertatea individuuluv, in contra acestei opiniuni s’au declaratu deintre Germani Ihering, Lange, Rein si alţii, si sustienu, ca dereptulu privatu la Ro­mani au fostu de totu nedependente de la statu, si ca statulu insusi s’au construitu după principiale dereptului privatu, ca anu­me famili’a Romana e prototipulu dereptului publicu si fundamen- tulu natiunale alu sistemei dereptului privatu, unde autonomi’a individuului petrunde ca unu spiritu totu dereptulu privatu. 

§ 8. Juristulu, Jureconsultulu Romanu. 

Jureconsultulu Julianu ne da urmatori’a imagine a jureconsultului seu juristului Romanul „Celsu definesce frumosu dereptulu dicundu ca e artea bunului si a ecului, si noi cu dereptu cuventu ne putemu numi preoţii dereptului (sacerdotes juris), fienduca noi ne inchinamu dereptatii, si profesamu cunoscenti’a bunului si a ecului, despartiendu eculu de neecu, alegundu licitulu dein nelicitu, dorindu se facemu pre omeni buni nu numai prein fric’a puneloru ci si prein indemnulu premialoru, urmandu, daca nu meincelu filosofi’a adeverata nu simulata". 

Ca preoţi ai dereptului ei propunu înainte de tote preceptulu: honeste vivere ca principiu supremu alu derepturiloru personali; prein acestu principiu ei ceru dein capulu locu­lui ca fiacare Romanu se duca una vietia onesta pentru ca se si merite respeptulu pre carele pretende de la concetatianii sei. 

Pentru derepturile reali propunu ecitatea (aequitas) si buna credinţi'a (bona fides), idee, fora de carile societatea nu pote subsiste macara una ora. 

Ei ceru de la toti cetatianii Romani una vointia con­stante si perpetua, neclatita de a ambla pre caii derepte, era acesta vointia o ceru ei anume ca pre una nota esenţiale a dereptatii loru. 

Deci si Juristulu Românu apera si urma intieleptiunea stramosiloru ceea ce se se cuprende in aceste principia, elu dâ fiacui dereptatea, ceea se i se cuvene, adeca fiacarei clasi, fiecărei comunităţi, urbe, au satu, flăcărui indiviuu fiacarei naţiuni, elu e sincera si onestu, elu nu e cu doue facie, cu un’a catra poporu cu ceealalta catra patricii, cu un’a catra Români cu ceealalta catra străini; elu nu se schimba ca ventulu, ca se predice acumu principia francesci, acumu germane, acumu slavone, acum liberali, acumu despotice; intieleptiunea lui e neclatita ca si vointi’a lui, d’ins’a e natiunale si vechia ca si naţiunea; de aceea ea respunde indigentielora naţiunii celora religiose, politice, dome­stice, private si publice, interne si esterne; intieleptiunea lui e basata pre consensulu tuturoru Româniloru, elu sci atat’a ca legea de se fia aprobata nu, numai de raţiunea unor’a ci de raţiunea universităţii natiunali si voita de tota naţiunea, apoi naţiunea se fia gubernanta dupre legi nu dupre arbitriu; in urma intieleptiunea lui e praptica, adeca d’ins’a nu e unu quod libet de legi, nume, institutiuni, abusuri francesci, ger­mane, slavone, unguresci, turcesci cari de cari mai contra­dictorie si mai absurde, ci e una intieleptiune probata prein usulu seculiloru in adunările nostre natiunali, in senatulu nostru, la tribunariele nostre, si in vieti’a publica dein carea s’au nascutu. Numai spiritulu celu prapticu alu Româniloru au sciutu se alega si se conserbe ce e bunu dein constitu- tiunea Romei, numai acestu spiritu prapticu au sciutu se se feresca de despotismulu introdusu de imperiu de au conserbatu alegerile atatu in beseric’a nostra, catu si in statulu nostru adeca alegerea domnilpru si a deregutoriloru natiunali câ unu documentu necontrovertibile si mai pre susu de tota indoel’a cumuca statulu Româniloru e stătu liberu, republicanu. 

Ca preotu alu dereptatii Juristulu Românu nu pote fi serbile precumu sunt deregutorii statploru despotice si oligarchice, elu nu pote fi instrumentulu celoru tari si mari fi- endu chiamarea lui anume ca se apere dereptatea celoru asupriţi si cadiuti, elu nu se teme nece de unu Nerone, nece de unu Caracala, ci ca unu adeveratu si credentiosu Papinianistu va mai preferi a muri ca Papinianu de catu se faca vre una nedereptate. 

Juristulu Românu nu considera nece una deregutoria publica ca profesiune pre care o ar’ esercita pentru a se inavuti, ci o considera numai ca ocasiune spre a apera de­reptatea si libertatea. In fine elu nu se tiene de acea casta pirefida a juristiloru, deputatiloru, politiciloru, literatiloru si deragutoriloru carii s’au despartitu de poporu mai la tote natiuuile de făcu una casta separata, egoistica, servile ce lucra in soldulu poterii absolute ca nesce instrumente orbe numai pentru folosulu privatu. 

§ 9. Precelenti’a Dereptului Romanu 

Se cunosce dein cele insemnate in §§ 7, si 8; catra acele adaugemu inca si urmatorile principia, care’lu inaltia preste tote derepturile positive: 

1) Principiale despre autonomi'a individuvlui care pă­trunde dereptulu privatu, despre demnitatea cea inalta a cetatianului (civs Romanus sum!) si a bărbatului; 

2) Libertatea proprietăţii celei mai perfepte, dar nece absolute nece comunistice; 

3) Fundarea stateloru prein paptu liberu, a legiloru si autoritatiloru de aseminea prein paptu liberu si prein vointi’a generale; 

4) Principiale republicei adeverate si a le spiritului publicu; . 

5) Principiale anticei onestati, ecitati si credentie Romane (honestas, aequitas, bona fides); 

6) Principiale cele mai profunde si mai precise despre dereptulu publicu si privatu, personale, reale si alu obligatiuniloru; 

7) Presumtiunile pentru nenocenti’a si pentru libertatea personei si a proprietăţii (Vindicias pro libertate dare). 

Aceste principia au remusu neclatite si suptu despotismulu imperatiloru, in tempurile mai tardia Romaniştii si Jureconsultii cei servili au introdusu în loculu loru ca principia universali: 

1) Rescriptele cele esceptiunali si despotice ale impe- ratiloru; 

2) Punitiunile cele fora de proba si fora de culpa dein legea maiestatii ; 

3) Potestatea legelativa cea nemărginită a imparatiloru (princeps legibus solutus); 

4) Dein dominium mundi alu Romaniloru, despre care in corpore juris nu se afla nece una urma, au dedusu, cumuca imperatii Germaniei, apoi si ceialalti principi, au dereptu de proprietate asupr’a statului intregu, totu dein acelu titlu au dedusu si doptrin’a despre Begalia; acest’a predica, cumu­ca tieraniloru s’a inlocatu numai suprafaci’a pamentului cea cultivabile spre a o cultiva, dein contra totu ce este desupr’a si de desuptulu pamentului e regale, principescu: pădurile, fluviii, lacurile, baiele, morele de ventu, dereptulu venatului, si tote lucrurile nullius de ver ce specia. 

5) In loculu presumtiunii pentru libertatea si proprietatea omeniloru au introdusu doptrina despre una miie de pre- sumtiuni prein care iau lipsitu de libertate si de proprietate: au introdusu presumtiunea in contra dereptului supusiloru de a fi representati, presumtiune in contra dereptului loru de autonomia, de asociatiune, de corporatiune, si comunale, si penrtu unu dereptu nemarginitu despoticu alu principelui; s’au introdusu si la Români presumtiunea in contra validităţii instituteloru si a derepturiloru loru republicane si pentru institute absolutistice străine, de principe strainu, de eredi­tate, de derepturi străine; presumtiune in contra libertăţii si a proprietăţii proprietariloru mai mici si pentru serbitutea originaria completa a tieraniloru in diferite tiere, apoi pentru una posesiune numai precaria si interimale a mosieloru; presumtiunea pentru Jus colonarii unu dereptu forte avantagiosu pentru impilatorii tieraniloru, fienduca in poterea acestuia poteau se scoţia pre tierani dein casa si dein mo­şia in totu minutulu. In genere presumtiune pentru cele mai pucine derepturi ce au voitu se dee omeniloru. 

Prein atari presumtiuni s’au rapitu libertatea si propri­etatea tieraniloru si a altora clasi la cele mai multe naţiuni, si cine le au rapitu? Romaniştii cei serbili, carii au luatu dein dereptulu Romanu numai cele rele ce s’au fostu varitu in d’insulu după caderea republicei, au conspiratu cu princi­pii si cu aristocraţii feudali si le au rapitu. 

Cu catu sunt aceşti pericli mai evidenţi si cu catu sunt libertăţile Româniloru acumu in mai mare periclu de catu ori candu; cu atatu ne e mai necesariu si studiulu dereptului Romanu, unde aflamu principiale cele mai ratiunali de dereptu privatu si publicu, esplicate si puse in lucrare de unu poporu predestinatu a spune ce e dereptu si a ordina cetati. 


Problema timpului nostru (fragment)



Problema timpului nostru 

Învăţătura lui Grigore Savici Scovoroda 
Prezentată în concepţia exegetico-sistematică 

de 

Alexandru Hâjdeu 

Profesor de Istorie şi Statistică la Liceul din Vijniţa şi membru al diferitelor
societăţi savante, împărăteşti.







— Was wahr ist, ist wîe das. was an sicii selbst recht und schon ist, seîner Natur nach ewig und hat mîtten in der Zeit kein Verhaltniss zu der Zeit. Sache der Zeit ist die Wissen- schaft nur, in wiefern sie durch das Individuum sîch ausspricht Das Wisseu an sich ist aber so wenig Sache der Individualitat als das Handeln an sich. Wîe die wahre Handluug die jenige ist. die gleichsam im Namen der ganzen Satung geschchen konnte, so das wahre Wissen das jenige, worîn nicht das Indî- viduum, sondern die Vernult weiss. 

F. W. S. Schelling. 

— Es ist nămlîch der durchgreifendste Charakter des Volk- măssigen, dass wîe das Volk selbst als ein Gemeînbegrilf er- scheint auch nur das Gemeînbegriffliche ihm zusagt, und în ihm wurzelt, Was jedem etwas seyn und geben kann, und wîe das fallende Manna in der Wuste jeden nach seînem Geschmacke und in seinem Verlangen sattigt, das wîrd schnell von Mund zu Mund, von Herz zu Herz getragen, es wîrd Volksmassîg und unverwiistKcli, weil es fortan dem armen cinzelnen Leben ent- flohen, und in das unsterbliche Gesammtleben aufgenommen. 

L I, Goerres. 

— Das, was das Leben und die Form in allen Dingen ver- einigt, ist der Geîst, dessen Wirklîchkeit eben das ăussere Le- ben ist, und dessen Eigenheît und Charakter în der Form des Lebens sîch offcnbart So wîe aber die Dinge aus dem Geîste, als dem Urbilde und des ursprunglichen Einheit ihres Seyns, hervorgehen, so konncn sie sîch auch nur durch îhr Zurîick- fliessen în den Geist vollcnden; das heîsst, die Wahrheit und Wesenheit jedes Dinges ist sein geistiges Leben. 

Fr. Asi. 




— Oamenii de rând, — spune primul poet al tim­purilor noastre, — se aseamănă scoicilor ascunse in baltă, cari de abia odată pe an, împinse de un val vijelios, iese la suprafaţa bolboacei şi, căseând gura şi oftând odată spre cer, din nou se întorc în ascunzişul mormintelor lor[1].

— Aşa se pierde pentru lume o marc parte dintre oameni, dar fiecare om, chiar şi cel mai neînsemnat, care este sub influenţa omenirii, exercită, la rândul1 său, o in­fluenţă asupra acestei omeniri[2]. După cum din creşterile infinit de mici ale oricărei mărimi variabile se obţine un întreg, tot aşa şi gândirea omenirii se formează dintr'o mulţime îicdetcrminată de cele mai variate, deci şi de cele mai personale concepţii şi judecaţi; iar această diversitate se unifică încetul cu încetul tn spiritul unei anumite ordine a comunităţii, care, prin aceasta, se iden­tifică. Nu înţeleg prin .comunitate o adunare de oameni, cari să ocupe, pe lângă locuinţa lor, o bucată de pământ, delimitată de hotare naturale sau artificiale, ci o toţaliţaţe jumană raţional-umană, cuprinsă într’o astfel de indivi­dualitate, care, dacă la exterior se prezintă cu caracter de colectivitate, formează în sine o unitate perfectă, având centrul său ca focar al vitalităţii, ca punct al unirei or­ganice a particularităţilor în sistemă Comunitatea se recu.noaşte atunci când singură se concentrează în sine însăşi şi pentru sine, atât în decursul existenţii sale incontinuie, cât şi în fiecare perioadă a desvoltării sal’e- Ordinea co­munităţii, care se recunoaşte pe ea însăşi, socotită ca parte integrală din viaţa omenirei, eu o numesc „Timp istoric”, iar întregul şir al acestei vieţi, luat cu un întreg compus din părţi, îl denumesc „Istorie”.

— Tot aşa se prefac acţiunile liberei cugetări a oamenilor în spiritul timpului după cum, în dimineaţa unei zile de Mai, se contopesc parfumurile florilor într’un singur aromat; cine va putea deosebi, în sfera de parfum plăcut, mirosul propriu al fiecărei flori? şi cine va distinge în analiza istoriei S, exprimând spiritul timpului, din toate d şi dd, date de concepţiile şi judecăţile milioanelor de fiinţe omeneşti? Deaceia,, nu trebue să ne mirăm de loc dacă, căutând punctul de plecare al fiecărei epoce a culturei generale, rareori reuşim prin cercetările noasstre să constatăm, cui anume aparţine un adevăr sau altul, gene­ralizat de spiritul timpului ca scop al întregei omeniri. Izvorul unui râu, nu este el oare o complexitate similară, un amestec indiscernabil de ţâşnituri, ca şi întregul lui curent? Ghiciţi atunci, care este prima picătură de apă din izvor? şi desfăşuraţi în şir funcţia transcendentală a timpului istoric în aşa fel încât, printr’o acţiune inversă, să obţineţi nu numai o expresiune aproximativă, ci una exactă, care să devie cu atât mai sensibilă cu cât sunt mai mulţi membri la număr! In această privinţă, cercetătorul Istoriei se aseamănă cu un peregrin, care, pierzând drumul într’o stepă nisipoasă, se bucură dacă găseşte o urmă de picior de om cu toate ca nici măcar nu ştie, cine anume a lăsat această urmă

— Din mulţimea anonimă a piticilor omenirei se re­marcă, pe ici pe colo, câte un [om activ, care, prin spiritul său atotcuprinzător, reuşeşte să capete atâta expresivitate din spiritul întregei comunităţi, încât urmele acţiunei Tui individuale niciodată să nu ajungă, să se diminueze şi să se şteargă, iar personalitatea lui să nu se piardă în acel ce comun, care !se transmite posterităţii ca o bogată moştenire dela bunici necunoscuţi; acestor oameni le dau epitetul! de „oameni istorici”, — pe de o parte, din cauză că viaţa lor, printr’o participare sinceră şi cordială, se leagă, cum nu se poate mai, strâns, de istorie, pe care ei o formează mai mult prin influenţa lor; iar pe de altă parte, Istoria, dându-le împuternicirea de a rezolva fapta raţiunei şi a voinţei, se reflectează şi se concentrează în mod esenţial în viaţa lor, ca în cea mai nobilă şi mai bună creaţiune a sa. Dintre toţi oamenii istorici iese în evidenţă unii, cari, prin acţiunea lor independentă, se numesc în ade­văratul înţeles al cuvântului „oameni mari”, uriaşii ome­nirei ; aceştia îşi iau asupra lor, ca să zic aşa, toată greutatea născândă şi crescândă a timpului şi o arată lumei uimite, .iar cu vorbe şi fapte clare 'tălmăcesc semnificarea siarcinei lor. Numele celor dintâi există în plinătatea lor în Istoria timpurilor; numele celor din urmă constitue titlul, inscripţia timpurilor Istoriei; dar mulţimea ano­nimă? doar ea este factorul principal al Istoriei, ba­za şi structura ei. Tot aşa şi atomistica tuturor miş­cărilor unui punct, care descrie o linie circulară dispare şi :se pierde în organismul periferiei, fără să lase vre-o urmă; şi deşi fiecare rază, ca indicator al originei şi for­mării ei, conţine şi întţruchipează toată viaţa cercului, odiluiindu-se liniştit în centrul său şi totodată mişcându-se din el liber în toate direcţiile, totuşi, această rază îşi capătă adevarata ei însemnătate numai din coincidenţa unui punct al său extern cu centrul şi din contactul altui punct cu periferia cercului.

— Prin urmare, şi aceşti renumiţi oameni ai Istoriei nu sunt educatori, preceptori şi cu atât mai mult, or­ganizatori, ci numai cei mai ageri şi mai deştepţi elevi, numai organele timpului ; nicidecum ei jiu sunt legiuitorii comunităţii, ci numai cei mai credincioşi şi mai conştiin­cioşi executori ai adevărului istoric, cărora de sus li e dat, să simtă şi să înfăptuiască, să cunoască şi să realizeze ba­zele, cari, în mod tainic, făuresc spiritul unui anumit timp istoric. înţelegând în felul acesta viaţa oamenilor istorici, ca reprezentanţi ai timpurilor trecute şi ea purtători ai celor viitoare, noi înţelegem şi viaţa întregei omeniri pe o anumită treaptă a comunităţii sale. Judecând pe aceşti puţini oameni, încredinţaţi Istoriei, noi judecăm absolut totul în istoria fiecărei epoce căreia ei aparţin şi care le aparţine lor. Şi nu înţelegem şi nu judecăm abstract, ci concret, în perfectă realitate şi în deplină putere a spiri­tului timpului, care singur se caută şi se găseşte în sine însuşi, care se cunoaşte şi se determină singur pentru sine însuşi. Aceasta este însă numai o latură a contemplării Istoriei, bazată pe proprietatea de a exprima condiţia de existenţă a unei anumite probleme istorice cu ajutorul formalelor analitice,, potrivit cu spiritul timpului şi, de a găsi importanţa istorică a fiecărei expresiuni analitice a timpurilor comunităţii. Din acest punct de vedere, linia eliptico-spirală este cu adevărat istorică, simboTul istoriei -înalte, în care se exprimă pe-de-a’ntregul, unirea dintre înce­puturile necesităţii şi al libertăţii.

— O altă latură a contemplării Istoriei este latura sintetică, opusă celei analitice. Ca şi Newton în matema­tică, eu socotesc sinteza în istorie ca singura metodă ut theorema fiat concinnum et elegans, ac lamen publicam susţinere valeat. Cunoştinţa încă nu e ştiinţa şi partea fun­damentala a Istoriei nu este, ceeace se jarată sub formă de semne şi indicii ale diferitelor ei timpuri; esenţa ei for­mează, în general, o unitate directă şi imediată, compusă din însuşiri şi din ceeace |are existenţa în însăşi existenţa sa: cu alte cuvinte, formează o identitate între însuşiri şi existenţă. Cine împarte şi subîmparte Istoria în multe Istorii, acela nu va pătrunde partea ei esenţială, chiar dacă ar descoperi toate proprietăţile prin cari se rezolvă şi se descompune în amănunte; acela cunoaşte Istoria numai, care are acest dar, întrebuinţând termenii vechilor meta­fizicieni ca ens unun verum et bonum. După cum for­mulele matematice simple conţin progresii întregi, cari, prin direcţii oupse ,tind spre infinit, tot aşa şi ştiinţa isto­rică trebuc şă cuprindă pentru aceasta, deodată şi în cea mai simplă exprcsiune, toate seriile separate de fapte istorice şi, ca un adevărat centru să adune şi să unească, toate razele unilaterale şi răsleţe într'un singur punct, ce nu se poate măsura.

— Istoria este motorul desvoltării spiritului uman, condiţionat de o soartă, de care el depinde şi care îi cu­prinde toată exteriorizarea sa, cu ajutorul libertăţii sale proprii şi nevoia sub naturală şi absolută; iar principiul istoriei este tendinţa către existenţă, adică din existenţa în sine către existenţa pentru sine. De aceia, timpul există numai, a fost, sau va fi. Nu există prezent; el numai pa­re; este fictiv şi există doar ca o noţiune logică ireală. Nu se poate despărţi prin prezent, ceeace a fost, de ce­eace va fi; fiece clipă, sau coincide cu trecutul, sau aparţine viitorului. Care oscilaţiune a pendulului poate fi socotita ca un punct imobil între aceşti doi poli ai eternităţii în perpetuum mobile? Aşa-i natura Istoriei ca şi a vieţii. Şi ştiinţa istorică, ne fiind altceva decât o alcătuire a timpu­lui, trebuie să arate: Cum se naşte un moment din alt moment?, fiecare din ele născându-se uşor, dat fiind că toate la un loc formează o singură sistemă de desvoltare. Momentele istorice sunt tot aşa de variate ca şi predomi­narea unui ton în muzică. Tonurile se schimbă repede, iar din mulţimea tuturor schimbărilor se naşte unul plin de variaţiuni, — acordul vieţii istorice. Eternitatea nu-i în Istoric la fel ca şi câmpiiile elizee ale Grecilor din timpu­rile uitate.

— Fiecare epocă îşi are ideile sale; ea are, prin urmare, şi faptele sale. Ceeace noi numim cullură generală sau luminare în cel mai larg înţeles al cuvântului, sunt faptele, — adică numai o pojghiţă superficiala, o exterio­rizare ai deilor timpului. Ideile şi faptele sunt doar, două elemente deosebite ale uneia şi aceleaşi vieţi istorice ; în fond, ele formează o unitate concretă, ca posibilitate şi rea­litate, pentru ceeace devine necesar. Fiecare epocă este ocupată cu ea însăşi, ca să-şi stabileească în aşa fel însem­nătatea ei peentru totdeauna, încât timpul, pe care noi îl numim al nostru, este, fa dreptul vorbind, timpul vii­tor. De aceeia şi fiecare, epobă :se dcsvoltă din ea însăşi prin idei, pa cari apoi, cu forţe proprii, le realizează prin activitatea sa şi, totodată, se înfăşoară şi cu fapte, idealizându-le cu conştiinţa ei prin puterea ei de cugetare. Pri­ma cale formează latura energeticii, liar ultima, pe cea dinamică, a existenţii Istoriei. Şi Braaniss, cu drept cuvânt spune: Wissenschaft und Sittlichkeeit, welche hiermit'selbst, jede fur sich, ein geschichtliche Form annehmen, enveisen sich eben damit nur als die einander gegenseiitg tragenden Seiten der „einen” Geschichte.

Şi după legea acestei polarizaţii a existenţii în sine şi a existeniii pentru sine, meditaţiunea şi activitatea, sau — ceeace e la fel — teoria şi practica spiritului timpului coincid aşa de bine şi şe manifestă atât de analog încât sistema lui Boecklin şi reforma contimporană a lui Luther, nu sunt ele oare două nuanţe ale aceleiaşi culori? Dar semnificaţiunea şi urmările filosofii lui Descartes, nu cores­pund ele oare importanţei şi efectelor păcii din Westphalia. Dar n'a ieşit la iveala criticismul' lui Kant simultan cu Revoluţia franceză, tinzând deopotrivă să desmintă şi să distrugă orice dată istorică a timpurilor trecute? Dar ten­dinţa politică actuală de a împiedica desvoltarea mai de­parte a ideii de Stat — baza Istoriei de până acum — nu este contimporană cu şcoala Schelllingo-hegeliană, care readuce realitatea în filosofie? ş. a. im. d. Aşa-i natura Istorici, ca şi a vieţii. Iar Ştiinţa istoriei, fiind o alcătuire de fapte potrivit cu ideile lor proprii, trebuie să contempleze fiecare normă hotărâtă şi perfectă a comunităţii, care se individualizează într’un tot armonios, format .din toate, ideile, cari şi ele scot în evidenţă partea esenţială a vieţii istorice şi din toate faptele, cari traduc existenţa lor. Considerându-le însă aparte, observăm, că alcătuirea isto­rică, numai a ideilor, reprezintă o masă haotică şi amor­fă, nebuloasă şi lipsită de armonie, ;iar numai aceea a fap­telor, o formă moartă fără conţinut şi viaţă reală.

— Fiecare idee îşi are confesorii săi. Prin urmare, şi fiecare fapt îşi are înfăptuitorii săi. Conducătorii comu­nităţii, geniile teoriei şi eroii practicei, sunt principalii confesori ai ideilor şi cei mai de seamă înfăptuitori ai faptelor. Astfel apare în Istorie sistema de diviziune a muncei între oameni ca între membrii unui fot social, cari trăesc în armonie; Pe toţi îi vedem îîn acest atelier lucrând amical la o aceeaşi masă de lucru: unii — cu sfatul, alţii — cu braţele ş. a. m. d. Iar totul produs de un acelaş suflu care distribuie fiecăruia în parte o altă însărcinare, însă pentru un acelaş lucru. Ei bine, aceasta este o rază solară ce se reflectă în curcubeu prin culori şi nuanţe va­riate! Aşa-i natura (firea) Istoriei ca şi natura vieţii.

Şi ştiinţa istorică, ca o alcătuire a existenţei vădite {a spiritului, trebuie să explice viaţa oamenilor istoriei ca un organ al spiritului, nu în singurătatea atomică a fiecăruia, ca ceva necondiţionat şi absolut, deci, ca ceva care există orbeşte şi ocazional, ci ca pe o fiinţă legată în mod intim de viaţa liberă a întregului, infinit de cult. Dar Istoricul nu va pătrunde cea maţ înaltă taină a vieţii istorice, a acelei dragoste a oricărei fiinţe pe care acesta o uneşte cu comu­nitatea într’o unitate eternă, dacă va studia viaţa oameni­lor istoriei numai în acele clipe în cari, ca în nişte focare luminoase, s’a reflectat toată comunitatea; ci el trebuie să examineze începutul, mijlocul şi sfârşitul acestei vieţi a oamenilor istorici, iar pentru aceasta îi mai trebuie sa cunoască în mod precis şi profund, viaţa întregei mulţimi anonime, care activează în istorie, deşi nu activează pentru istorie. Dar din această mulţime sc nasc ei şi tot în această mulţime se întorc. Aceasta este şi punctul lor de plecare şi limita tendinţei lor. După cum în Geometria analitică se părăseşte deja metoda inversă a tangentelor, tot aşa şi în Ştiinţa istorică ar fi timpul să se înceteze a se căuta o nivelare pentru cea mai întortochiată viaţă istorică numai prin însuşirile punctelor extreme de contact a reprezentan­ţilor şi a purtătorilor timpuriilor istorice, cu normalele lor. Numai aceluia i se pare.uşoară istoria, care n’o cunoaşte, sau, mai bine zis, care, învăţând pe dinafară cronologia şi anectodele fiecărui an, arc destul curaj să se laude: „eu, discut, pot discuta cu oricine despre istorie!”. E uşor oare să uneşti organic (iar nu mecanic), în timp şi într’un şir neîntrerupt de cauze şi efecte, toate datele eterne, înălţând până la gradul de necesitate, credinţa în a reprezenta re­laţiile, reciproce ale ideilor şi faptelor? E uşor oare astfel să pricepi, cum omenirea, într'un moment dat al ascensiunei sale progresive spre perfecţiunea infinită şi veşnică, singură se înţelege şi se identifică pe ea însăşi, adică să scoţi la iveală propriul ei în ordinea succesivă a desvoltării, chiar din revelaţia ei imediată. E uşor oare ca în acelaş fel, să concepi o întreagă alcătuire a reali­tăţii omenirei, mereu schimbătoare şi totuşi neschimbată, într’un timp etern şi într'un sfârşit fără de sfârşit, în toată întregimea sa, perfect definită în sine şi pentru sine, având în vedere interesul conţinut în legătura spirituală a tre­cutului cu acest prezent aparent, care îl continuă nu numai prin efectele sale, ci şi printr’o anumită forţă productivă, nu numai prin păstrarea inviolabilă a comorilor acumulate şi refulate de veacuri!, ci şi prin îmbogăţirea lor cu sporuri şiămbunătăţiri necontenite?




Iată problema istoricului sintetic!




— De altmintrelea, adevărata metodă a Ştiinţei istorice este comparaţia imediată şi vie dintre anaaliză şi sinteză. Eu denumesc această metodă „dialectică" în cel mai larg şi mai precis înţeles al cuvântului: aceasta e un triumf al Adevărului asupra minciunei şi părerii, un triumf al auten­ticităţii asupra verosimilităţii şi indoelii, un triumf al ca­zuisticei asupra cazuisticei, susţinut prin trecerea liberă a empirismului în raţionalism şi a convingerii problematice în cea apodictică. Dar istoricul, analizând şi sintetizând totdeodată să nu ne poarte numai prin curţi împărăteşti şi prin palate boereşti,, ori prin lagăre, ci să ne conducă şi pe străzi, pe la bâlciuri şi prin hale de vechituri, dându-ne explicaţii, cu bun-simţul şi cu inima deschisă a omului de jos, asupra tuturor scenelor întâlnite. După cum ne duce pe la şedinţele Soboarelor, prin Dumă şi prin alte instituţii înalte, să ne ducă şi pe la adunările conspiratorilor, pe la bandele de hoti prin temniţele de ocnaşi şi să ne dea oca­zia, să tragem cu urechia cum şi în ce fel se pronunţă sufletul omului, care judecă şi a omului, care este con­damnat de opinia publică. Să ne deschidă şi sălile gotice cu geamuri pictate şi să ne introducă până în liniştitele ca­binete ministeriale şi până şi în buduarele cucoanelor, dar să ne mai deschidă şi intrările cocioabelor ţărăneşti — una cu pământul — unde, fără să vrei, vezi totul desgolit şi unde apare atâta sărăcie şi întuneric în ochii noştri încât fără şovaeală smulge masca grandoarei de pe faţa celebrităţilor seculare, de pe faţa vremelnicilor Istoriei, şi cu curaj împodobeşte cu coroana neperitoare a gloriei, pe marele şi renumitul necunoscut, pe acest bărbat sărman care a salvat oraşul cu înţelepciunea sa, dar pe care omul nu l’a amintit, după expresia Ecleziastului.

... . Nu-i de ajuns numai profilul şi nu vom mulţumi noi numai pentru siluetă; redă-ne întregul tablou al fiecă­rei epoce cu luminele şi umbrele sale; nu vrem jumă­tăţi de măsură, arată-ne în mărime naturală portretul întregei Istorii a tuturor timpurilor! Nu vom privi lung şi nu ne vom îndrăgosti de metalul curat şi lucitor, ce iese din fabricaţiunea monetăriei; arată-ne nouă exploatarea minierilor, topirea metalurgiştilor, cari pun la încer­care darul naturei în focul artei, forţa productivă a artişti­lor şi truda salahorilor! Noi nu suntem curioşi ca marinarii numai să ocolim globul pământesc de jur împrejur, ci vrem să vizitam toate colţurile pământului, atât locurile sfinte — Bethleemul cu Ierusalimul istoriei — cât şi locu­rile de ticăloşie şi de blestem — Sodoma cu Gomora istoriei!

Cu o astfel de judecată — fruct al lecţiilor marilor profesori din Miinchen: Schelling, Goerres şi Asta — matu­rizată de propria mea judecată, ale cărei rădăcini au fost adânc şi puternic înfipte în solul gândirei ruseşti, prin pătrunderea operilor unicului nostru filosof, eu am început să citesc şi să studieiz Istoria rusă ce se găsea pentru re­dactare în mâna unor maeştri, cari păreau a fi cei mai nipieriţi, dar n’am reuşit din atâtea Istorii diferite ale lui Caramzin, Polevoi, Pogodin, Ustoialov, Bulgarin şi ale altora, să-mi fac o idee despre Istoria rusă ca despre un tot organic. 




[1] Mitzkiewicz. —Scovoroda compară poporul de jos cu un melc: „doarme crustaceul în învelitoarea sa de coaje» dar vrăjitorul vine şi-i vorbeşte: melcule, melcuţule, arată-ţi corniţele! şi atunci el iese dinăuntru ; aşa-i şi poporul de jos : e destul să-i vorbească de bine un mare povătuîtor, se şî trezeşte şi se deşteaptă, ascultându-l in totul: „cuvântul învie spiritul !“. Comparaţi aceasta cu observaţia lui Oken; gewis eine Schnecke ist ein erhabenes symbol des tief im lhnnem Schlummernden Geistes, şi recunoaşteţi, că în proverbele populare sălăşlueşte înalta înţelepciune a aceluia, care, ca şi Scovo­roda, găseşte în ele aureo hommo piscari. 

[2] ) Numai Dumnezeu ştie gradul de influenţă sau fiecare fărimitură de participare, pe care fiecare om o are asupra omenirii întregi şi chiar dacă s'ar întâmpla, ca aceasta să fie mai mică decât un grăunte de nisip, s’au un bob de cretă şi mai uşoară decât praful de flori, n'o nega în fapt, numaî pentru că nu poţi cuprinde cu mintea ta mărimea şi greutatea ei.

Discurs la deschiderea cursului de filosofie



DISCURS LA DESCHIDEREA CURSULUI DE FILOSOFIE

În Colegiul naţional de la St. Sava din Bucureşti, Septem­brie 1842


Adunaţi în acest loc muzelor închinat spre învăţătura unei stiinte, careu de cei vechi prin modestie fu chemată numai iubire de ştiinţă, filosofia, socotim lucru de trebuinţă a ne dechiara mai înainte, pre ce cale noi ca iubitori de ştiintă trebuie să plecăm, ca să ajungem la vtiintă, şi cu ce mijloace trebuie să ne prevedem, pentru ca să putem tace această călătorie, care în adevăr nu e călătorie uşoară.

De la ştiinţa noastră se cere răspuns la trei întrebări: ce este adevărul?, ce este bunul?, ce este frumosul? şi într-însul se cuprinde tot obiec­tul filosofiei. Cu aceste trei întrebări sînt mai multe altele unite, pre­cum: ce sînt lucrurile acestea care cad supt simtarea noastră, care le vedem cu ochii şi le auzim cu urechile? Ce este totul acesta care-1 numim lume? Ce sînt ideile acelea care noi le înălţăm peste tot ce cade supt simtarea noastră, prin care noi trecem marginele experienţei? Ce este fiinţa fiinţelor, adevărul adevărului, bunul tuturor bunurilor si frumuseţea frumusetelor, şi în ce relaţie stăm noi cu dinsa? Ce este această scurtă a noastră trecere in spaţiu şi în timp, petrecere care o numim viată? Spre ce scop ne aflăm noi în viaţă? Ce se face cu noi după ieşirea din viaţă? Cum se cuvine să ne purtăm în viată? Şi cum trebuie să ne aflăm după cursul vieţii socotindu-ni-se lucrurile sau fap­tele ce am făcut sau am lăsat nefăcute împotriva datoriei noastre? Asemenea întrebări, zic, sînt unite cu cele trei întrebări principale ce se pun filosofiei, la care ea trebuie să răspunză, şi răspunzînd acelora răspunde de odată şi la toate cele ce stau în legătură cu dînsele. Insă căutînd răspunsul cerut, ne vedem împrejuraţi de o mulţime de greutăţi, şi după cercetare mai adîncă aflăm, că nici nu se poate da răspunsul mai înainte de ce am răspunde la altelea care se nasc dintr- insele şi stau loruşi paralele, adică: putem noi cunoaşte adevărul?, sin- tem datori a tace bine?, putem noi simţi sau doară şi produce frumosul1 lor şi acestea rămîn fără răspuns pînă nu se desleagă cele urmă­toare produse printr’însele? Prin ce organ sau facultate putem noi veni la cunoştinţa adevărului? Prin ce organ sau facultate săvirşim fapte? Prin ce organ sau facultate simţim noi? Siliţi fiind a căuta răspunsul la aceste mai de pe urmă, venim la principul acela, carele în limba noastră îl numim minte sau suflet, sau şi anima în înţeles iilosofic. Deci a supune cercetării acest princip împreună cu facultăţile lui, va fi datoria şi lucrul nostru cel dintîi. Gnoti Seavton este sfatul, căruia trebuie să asculte toţi cei ce vor să vie la cunoştinţa filosofiei. Aceasta învăţătură de a ne cunoaşte pe noi înşine, sau facultăţile sufletului nostru, se chiamă psihologie, şi aceasta ne va fi mergătorul înainte al filosofic» propedeutica.

Sîntem siliţi aşa dară a întoarce lucrul ce face mintea cu întrebările ei, a o supune întîi pre dînsa la essamen, a o descrie mai înainte pre­cum o cunoaştem din experienţă, pentru ca apoi din datele experienţei să putem ajunge prin critică la teoria ei, şi pe cînd-i vom cunoaşte puterea şi marginile să ne apucăm de răspunsurile ce se cer de la noi. Răspunsul acesta este mai mult prudenfial, raţional. Matematicul teore­tic nu întreabă de instrumente, şi de vin ele vreodată în consideraţie, le presupune toate bune şi umblarea cu ele lesne; însă practicul totdeauna mai înainte d’a se apuca de operaţiunile sale, le cearcă, că ştie bine că lăsîndu-le necercate, şi ele puţind fi vitiate, îi dau rezultate false. Asemene filosoful în cercetările sale, fiind de odată nu numai teoretic, ci cu mult mai vîrtos practic, trebuie să bage bine de seamă cu ce instrumente are a face. Deci dară Psihologie, partea intelectuală a Antro­pologiei.

Insă aici ne pot întreba unii care au doară mai multă experienţă decît noi în cîmpul ştiinţelor: Cum vreţi să cunoaşteţi facultăţile sufle­tului mai înainte de a cunoaşte ale trupului? Continuînd regresul de la Psihologie la Filosofie. Alţii mai pătrunzători ne pot pune întrebarea şi mai pe larg: Cum vreţi să înţelegeţi Antropologie fără cunoştinţă zoolo­giei!, continuînd regresul încă cu o treaptă. Alţii ne pot cere Organo- logia generală, cunoştinţă naturei animale, împreună cu cunoştinţa natu- rei vegetale. Alţii ne pot spune că cercetarea naturei organice presupune cunoştinţa naturei anorganice sau a lumei mecanice, şi aceasta fiind teorie presupune o istorie culeasă din datele experienţei şi ale obser­vaţiei. Deci dară Cosmografie, treapta dintîi a ştiinţelor estematice şi după dînsa progresiv: esplicaţia legilor lunei mecanice, sau fisica raţio­nală cu aplicaţie la fenomenele naturei în cursul anului, al lunilor şi al zilelor, al ploilor şi al vînturilor, al tunetului şi al fulgerelor. După esplicaţia fenomenelor fizice, esplicaţia fenomenelor chimice, în compune­rea şi descompunerea trupurilor, Chimia împreună cu minerologia şi geologia. După prelucrarea acestora, trecere la cercetarea naturei orga­nice, organologia generală: Fitologia sau Organologia vegetală. Zoologia sau Organologia animală, Antropologia, mai întîi Fisiologia cu toate aussiliarele ei şi apoi Psihologia, şi cu dînsa Filosofia.

Acestea sînt treptele pe care am trebui să ne înălţăm la înaltul edi­ficiu al filosofiei: I. mecanismul naturei; 11. Organismul naturei; III. Vita­lismul; IV. Animalismul; V. Mentalismul. Insă fieştecare cere un studiu particular şi un curs de mai mulţi ani, pentru aceia se şi socoti de tre­buinţă o despărţire între dînsele şi între filosofie, dar numai cu tinerea şirului. Cunoştinţele lucrurilor supuse sensului merg înaintea cunoştinţe­lor agonisite numai prin minte curată. Cunoştinţele a posteriori sînt cele dintîi în viată, iar cunoştinţele a priori sînt fructele speculaţiei ştiinţifice. Deci şi teoria ştiinţelor estematice trebuie să ne fie cunoscută înaintea teoriei ştiinţelor normative. Cu o vorbă: întîi esperienţa şi apoi filosofia.

Din filosofie, întîi partea subiectivă şi apoi cea obiectivă. Partea subiectivă a filosofiei se află în cea mai strînsă legătură cu Psihologia antropologică. Şi dacă împărtim cu Kantianii psihologia 1) în empirică sau Istorică, adică cea ce cuprinde fenomenele sufletului său ale mintii, ca fapte istorice, date prin esperientă, sau ca fapte ale cunoştinţei noastre empirice fără cercetări şi întrebări mai adinei despre căuşele şi încli­narea lor,- 2) în critică, adică ceea ce supune la essamen faptele con­ştiinţei, pentru ca să poată veni prin aceasta la întemeierea unei teorii rafionate despre dînsa; 3) în teorică [evident teoretică], adică cea ce cuprinde teoria tuturor cunoştinţelor lucrărilor subiectului nostru, — atunci partea subiectivă a filosofiei nu e alta decît Psihologia teorică purcezînd în cele trei direcţii fundamentale ale subiectului nostru, pe trei căi, adică speculativă, operativă si sensitivă. Cea dintîi cuprinde legile după care cugetă subiectul nostru, adică Logica, si legile după care cunoaşte subiectul nostru, adică Gnoseologia. A doua cuprinde legile după care să determinează la fapte, adică Teletica, şi legile după care săvîrşim fapte, adică Pracseologia. A treia cuprinde legile şi drepturile simtămîntului precum spre cunoştinţă cît şi spre voinţă şi pentru care se numeşte şi Estetică.

Filosofia obiectivă răspunde la întrebările principale: ce este adevărul, bunul şi frumosul?, formînd în acest chip Aletologia, o Agatologie şi o Kalleologie. Cea dintîi ne arată temeiul pe carele se razimă adevărul filosofic şi adevărul matematic, adică ne arată temeiul pe care se razimă moralitatea şi legalitatea faptelor noastre; cea mai de pe urmă ne arată temeiul pe carele se razimă ideile noastre despre frumos şi despre su­blim, sau armonia între sensibil şi ideal, împreună cu legile judecăţii noastre despre scop, sau Teleologie şi cu massimele religioase sau Euseblologia, mai pe urmă vine istoria filosofiei. Insă precum Psihologia empirică nu e filosofie, ci numai Propedeutică, poarta prin care trebuie să intrăm ca să venim la filosofie, aşa şi istoria filosofiei nu e alta decît un preservativ necesar, pentru ca să nu cădem în unilateralitate filosofînd, un deşteptător folositor pentru cercetări deosebite, un comparativ între massimele noastre şi massimele celor ce au filosofat mai înainte de noi, între paşii noştri şi paşii lor, între rezultatele noastre şi rezultatele lor. Filosofie proprie nu putem învăţa din istorie, pentru că filosofia nu cunoaşte autoritate, şi pentru că filosofia e ştiinţă a priori, iar istoria numai a posteriori; însă putem învăţa modestie dintr’nsa, putem învăţa temperantă, putem învăţa prudentă. Că precum autoritatea slăbeşte cuge­tarea liberă, aşa şi confidenta peste măsură în puterea noastră poate trece în arogantă şi în temeretate, şi filosoful cel adevărat trebuie să re păzească de toate.

Amîndouă ştiinţele aussiliare Psihologia şi Istoria filosofiei fură ne­îngrijite pînă în zilele noastre. Insă în Germania după ce trecu furia d-a dezvolta filosofia din un princip suprem transcedental, din punerea absolută a lui Eu sau din opunerea lui Non-Eu, din Sintetismul lui Krug sau din Identitatea lui Schelling, din Entusiasmul lui Schlegel sau din Indiferenta lui Hegel între fire şi cirgetare, începură Kantianii a se pune pe studiul Psihologiei a cerceta mintea omenească, a străbate istoria filosofiei şi a se depărta într-acest chip cît se poate de unilateralitate.

Tot această tendinţă vedem şi în Britania unde desparanta de a afla adevărul a făcut epocă de două ori. întîi pe la sfîrşitul sutei a şasprezecelea la îngroparea scolasticismului şi de care i-a scăpat Bacon de Verulam prin introducerea metodului inductiv, a doua oară în suta opt­sprezecea supt scepticii cei ageri Locke şi Hume, cărora s-a opus cu toate energia Toma Reid în Anglia şi Immanuel Kant în Germania, şi în zilele noastre criticul, istoricul şi psihologul Dugald Stewart. Asemenea lucrare se iveşte şi in Franţa decînd Roger-Collard a aruncat Sensualismul de pe tronul filosofiei gallicane şi decînd Cousin prin introduce­rea istoriei filosofiei a făcut cunoscuţi pe compatrioţii săi cu adîncimea germană. Aceasta e şi sentinţa noastră despre întemeierea filosofiei în lara noastră, să o învăţăm pe temeiul neclintit al esperienţei, incepînd a ne essamina întîi puterea noastră şi mintea noastră cu toate facul­tăţile şi legile ei, şi după acesta a o întrebuinţa spre cercetarea între­bărilor care ni le punea ea, a căuta răspunsurile care ni se cuvine a i le da împreună cu răspunsurile ce i le-au dat alţii care au filosofat mai înainte de noi.

Filosofia şi Matematica sînt surori. Amîndouă sînt ştiinţe a priori, amindouă sînt apodictice, amîndouă universale. Adevărurile matematice sînt acelea în tot locul şi în tot timpul, asemenea şi adevărurile filoso­fice. Precum nu este decît o matematică pentru tot omul şi pentru tot veacul aşa nu este mai mult decît o filosofie, numai supt deosebite forme.

Precum matematica are atace cu construirea conceptului, aşa şi filo­sofia, numai cu aceia diferenţă, că matematicul construind conceptul îl poate supune privirii, iar filosoful numai cugetării, pentru aceia se şi chiamă cunoştinţa matematică intuitivă şi cea filosofică discursivă. Timpul şi spaţiul sînt elementele matematicului, filosoful n-are ce face cu ele, el trebuie să abstragă de la amîndouă. In matematică toate adevă­rurile se razimă pe principiul contrazicerii, şi pe acesta trebuie să se razime şi adevărurile filosofice, că acest princip strajnic domneşte peste mintea omenească ca fătul [fatalitatea] peste zeii lui Omer, şi noi de supt jugul lui nu ne putem scăpa fără renuntia mintii. Insă acest princip necesar în matematică, este deodată şi destul într-însa, dar In filosofie nu este destul. Că nu urmează nici decum dintr’aceia, căci cugetatul [gîndirea] despre un lucru sau despre o faptă nu implică contrazicere, să aibă şi [chiar] realitate obiectivă, ci aceasta trebuie arătată într-alt chip, şi de nu se arată, rămâne cugetatul cugetat deşărt.

Filosofia se deosebeşte de ştiinţele empirice, cărora adnumerăm ştiin­ţele istorice şi în specie ştiinţele naturale sau fisice, printr-aceia că filosofia este ştiinţa a priori, iar cele empirice sînt a posteriori, filosofia se desvoltează prin cugetare curată, neamestecată de lucrurile sensuri­lor, iar ştiinţele empirice cuprind numai spusele sensurilor (simturilor)j filosofia este ştiinţa normativă, iar empiria estematică; conceptele filo­sofice se unesc într-o sistemă spre formarea unei teorii prin logistică dreaptă, iar cele empirice numai prin inducţie.

Filosofia se deosebeşte de poezie sau de închipuirile fantasiei printr- aceia, că cugetul filosofic să aibă realitate obiectivă, iar cel poetic poate fi de tot deşert; de la filosof se cere adevărul, de la poet numai frumo­sul, pentru poet e destul să spue minuni desfătătoare de Pegas, fără a dovedi că se află asemene animal în natură, iar filosoful carele pretinde că substanţa este una trebuie să o şi dovedească, ca de nu face er aceasta, avem drept a o numera Intre visuri, filosofia e raţională, logis­tică, Poesia e ficțională, fantastică.

Filosofia e fundamentul tuturor ştiinţelor, însă de o dată şi cea mai abstractă dintre toate ştiinţele, închisă între mărginile cunoştinţei apriori, supusă penelului d-a degenera într-un formalism gol, cere cea mai mare bagare de seamă, cea mai sănătoasă judecată şi cea mai ageră deosebire, altmintrele fantasiem în loc d-a filosofa şi ficţionam în loc d-a raţiona, sau raţionăm din păreri fără temei, fabricăm în aer, dogmatizăm, cădem şi ne cufundăm în dogmatism, un lucru ce se întîmplă mai vîrtos cu cei ce se apucă de filosofie obiectivă fără a fi luat învăţătură de la cea subiectivă, cei ce filosofează fără a fi essaminat mai întîi legile, facul­tăţile şi marginile minţii omeneşti. Asemine fabrice vedem la Platon, la Spinoxa şi la Wolf. Acestui mod îi stă dimpotrivă Aporetismul; procesul lui e negativ, el se îndoieşte de toate, caută contrazicere în toate. Cu măsură întrebuinţat ne păzeşte de multe rătăcirii însă slobod, preface în nemîca toată cunoştinţa noastră. — Calea cea adevărată pre care putem parveni la ştiinţă nu e nici dogmatică nici aporetică, ci critică. Nu tre­buie nici să credem toate cele ce ne arată faţă de adevăr, nici să ne indoim de toate cele ce nu ni se pot dovedi,- ci trebuie să băgăm de seamă la faptele conştiinţei noastre, şi după dinsele să cercetăm legile originare ale tuturor activităţilor noastre, ca prin aceasta să putem ajunge la principe universale, prin care numai singure se pot şi afla adevărate cunoştinţe şi lega într-un tot ştiinţific, intr-o sistemă. Acest metod este într-adevăr greu, dar numai printr-însul ne putem mîntui. Judecător drept, ne învaţă a judeca drept şi fără parţialitate. Fără dare de seamă nu Iartă părerile nimănui, nici chiar ale noastre. Deci cere libertate deplin, şi 1) lepădare de prejudecăţile vieţii comune, care sînt cele mai mari piedici ce poate întîmpina amatorul (iubitorul) de ştiinţă. Că sînt prea multe în viaţa comună, pe care noi fiind dedaţi cu ele din copilărie le ţinem adevărate, măcar că n-am întrebat nici o dată pe ce temei se razimă, şi în filosofie după ce cercetăm mai adînc aflăm ca sînt false şi aceasta vine de acolo că minciuna îmbracă prea de multe ori vest­mântul adevărului, şi cine n-are ochi ageri destul foarte lezne le poate lua una pentru alta. De aceasta vrînd să ne facem filosofi trebuie să ne lepădăm, trebuie să ne renunţăm, ca nu cumva fiindu-ne mintea împreju­rată de ele, ca ochii trupului de ceaţă, să nu putem dobîndi lumina adevărului. Cine vrea să-şi ţie şi prejudecăţile şi să se facă şi filosof, pentru acela e filosofia un x necunoscut, la a cărui cunoştinţă el nici odată nu va ajunge. Mai bine o dosă d’Aporetism la intrarea în filosofie decît cel mai mic prejudeţ,- 2) cere să ne păzim de credinţa autoritativă. Că autoritatea în filosofie n-are loc. Cele ce zic sau cele ce au zis alţii nu ponderează nimica pentru noi, dacă nu le putem pătrunde noi cu mintea noastră, şi dacă nu putem noi prin mintea noastră ajunge la adeverirea lor. Pentru aceia ce-şi pun ca maximă în filosofie: Să nu pri­meşti nimica fără temei nedestulător, Nihil admittendum absgue ratione sufficientei 3) cere lucrare proprie, fieşte care de sine şi pentru sine.

Alte ştiinţe le putem dobindi prin învăţătură de la alţii, ca [şi] cînd le-am cumpăra oareşicum fără a ne face pre noi învăţaţi putem dobîndi învăţătură. Cu filosofia e altmintrile. In filosofie, învăţători în înţelesul strimt nu putem avea, căci filosofia nu se învaţă de la alţii, ci numai învăţători de cele ce noi înşine prin cercetare trebuie să învăţăm,- Să filosofăm învățînd filosofia. Învăţătorul de filosofie nu poate fi purtător pre cale ci numai arătător de cale, şi fiecare amator de dînsa trebuie să călătorească pre picioarele sale, trebuie să ne decidă la lucrul cel greu a cugeta însuşi, a cerceta însuşi, a judeca însuşi. Cel ce voieşte ca învăţătorul să nu-i fie numai arătător de cale şi să-i fie şi purtător, acela poate şti mai înainte că nu va parveni niciodată la filosofie.

Aceste sînt jertfele care le cere criticismul de la noi, cărora se mai poate adauga abstragere şi reflectarea cea particulară filosofiei. Această abstragere, adică tragere înapoi din lumea fenomenelor şi intrare în lumea fiinţelor celor curate, pre nişte greutăţi de care se sperie cei mai mulţi, şi mai vîrtos aceia care nu sînt dedaţi a călători pre mijloacele sale (lor] ci sînt învăţaţi a se lăsa a-i duce alţii. Si aceste dificultăţi nu le putem învinge altmintrele decît numai sculîndu-ne o dată, rezolvîndu-ne şi apucîndu-ne de dânsele cu toată seriozitatea, cu toată lua­rea aminte, strădania şi răbdarea. Trebuie să ne supunem la o reformă peste tot, la o curăţenie de păcatele lumei fenomene, ca o naştere din nou. Această revoluţie în noi este de neapărată trebuinţă, cine nu o poate duce pînă la acel punct, acela e perdut pentru ştiinţă.

Insă după ce am trecut odată printr-însa, după ce ne-am dedat cu abstragerea, cu reflectarea, cu combinarea şi cu construirea conceptelor, nu se poate afla ştiintă mai lezne decît filosofia. Toată materia ei este în noi şi noi nu avem alta d-aface decît a intra în noi înşine şi a o dezvăli cum desvelim firul de mătase de pe crisalidă.

Să bagă de vină matematicii, dar cu mult mai vîrtos filosofiei, căci nu vor să se pogoare de pe tronul lor cel înalt la publicul de rînd, căci nu vorbesc limba oamenilor comuni. S-a băgat de seamă că şi matemati­cul şi filosoful în starea de acum îşi pot vedea toată ştiinţa lor înaintea a toată lumea ne-matematică şi ne-filosofică fără a fi înţeleşi de cineva, pentru essemplu poate striga matematicul cu glas cît de mare că sinul unghiului e de o potrivă cu jumătatea de coardă a unghiului îndoit, fără a se teme că-1 va înţelege vre un profan. De asemene frazuri are şi filosoful o mulţime foarte frumoasă. Dintre strădaniile de a vulgariza matematica şi filosofia, cîte s-au făcut pînă acuma, nu şi-au ajuns sco­pul nici una. De la matematică în zilele noastre nu se mai face această cerere ne-dreaptă, însă filosofia doresc cu toţii să o vază familiarizată. In Franţa de pe timpul lui Montaigne s-au făcut mai multe probe pînă acum şi s-au văzut foarte multe idei frumoase în limba populară. Insă cei mai de pe urmă cînd au vrut să caute filosofia într-însele bagară de seamă că ceea ce află ei în limba populară şi ceea ce fu ţinutul flloso- fiei pînă acum nu e filosofie, ci înadevăr nimica mai mult nici mai puţin decît cugetare şi judecare populară.

Au fatalitatea aceasta ştiinţele abstracte, ştiinţele care nu se află in viata comună. Ele nu se pot sluji cu vorbe din viata comună. Ideile lor sînt străine profanilor, deci şi vorbele trebuie să le fie străine, ideile lor sunt nouă pentru începători, deci şi vorbele trebuie să le fie nouă. Despre obiecte matematice nu putem vorbi decît în limba mate­matică. Despre obiecte filosofice nu putea vorbi decît în limba filoso­fică. Cine vrea să le înţeleagă, trebuie să se iniţieze într-însele după toate formele iniţiatiei, pentru cei neinitiati rămîne în toată puterea ca: Procul estote profani. Deci, pe lîngă învăţătura ideilor filosofice, trebue să învăţăm şi limba filosofică. învăţătorul construind ideile, trebue să construe şi espresiile. Ascultătorii urmînd învăţătorului în construirea ideilor trebuie să-i urmeze şi în formarea esprcsiilor care sînt icoanele ideilor. De amîndouă părţile avem trebuinţă de patientă, mai vîrtos noi Românii, că pentru noi este mai mare această greutate decît pentru celelalte naţii, care au limba ştiinţifică formată. Limba noastră în genere şi limba ştiinţifică în spetie nu e încă făcută, ci numai se află pe drumul de a se face. Pentru norocirea noastră ea are o mumă învăţată şi trei surori cultivate şi cunoştinţa acelora ne va duce la cunoştinţa limbei noastre. O critică imparţială (la care vom ajunge prin filosofie) ne va desvăli natura ei şi ne va arăta relaţia în care se află cu muma şi surorile ei, şi cultura acestora va sluji spre cultivarea ei.

In psihologie desvălind facultăţile şi lucrările minţii noastre, vom intra şi în esplicarea fenomenelor limbii încît acestea sînt efectele lucră­rilor psihice şi încît ea ne poate sluji spre descoperirea cauzelor acelora, şi vom face ale noastre băgări de seamă la limba românească şi mai pe larg. În logică esplicînd legile cugetării, vom esplica assemine şi legile vorbirei, vom propune Dianoetica din pas în pas împreună cu Dialectica. În speţie vom băga de seamă la dînsa în tot cursul filosofiei, însă numai cu critica, căci arbitrariul va avea loc, fiindcă nu vrem nici să înşelăm pe alţii, nici să ne înşelăm pe noi. Şi aşa socotim că prin cultura ştiinţei vom ajunge şi la cultura limbei.

S-a introdus moda mai vîrtos în ştiinţele pragmatice, a le lăuda în fruntea tractatului pentru folosul care-1 aduc ele: noi după ce v-am spus pre scurt obiectul filosofiei, a vi o recomanda după folosul ce putem aştepta de la dînsa, socotim că e lucru fără cuviinţă, şi credem că în loc d-a o învăţa printr-aceasta numai o am degrăda. E foarte adevărat că viata omenească numai atunci se va deosebi de mecanismul fenomenelor anorganice şi de lucrarea instinctivă a fiinţelor neînţelegă­toare, cînd va fi luminată de făclia filosofiei. Că moralitatea şi legali­tatea numai atunci se vor înfiinţa cînd prejudecăţile se vor răsturna, patimele se vor subjuga şi preceptele filosofice vor domni în mintea şi purtarea fiecăruia. Că religia numai atunci îşi va ridica capul cînd amîndouă inimicile ei. de o parte necredinţa şi de alta superstiţia, se vor sugruma prin filosofie. Insă pe lîngă toate aceste urmări mîntuitoare pentru omenime, care trebue să le recunoaştem şi să le mărturisim, a recomanda filosofia numai pentru ele, e un lucru mai jos decît demni­tatea filosofului. Filosofia are demnitatea şi preţul său în sine, şi noi ca amatori de ştiinţă trebue să o estimăm chiar numai ca ştiinţă. Cine nu o iubeşte ca ştiinţă, acela în zadar o iubeşte ca servă {servitoare]. El ne arată printru aceasta că e nevrednic de dînsa. Folosul material ce aşteaptă de la dînsa îl poate avea, însă de mustrarea ei nu poate scăpa. De aceea şi mie mi-ar părea foarte rău dacă s-ar afla vrun Aristipp între dumneavoastră, care supt nume de filosofos să se facă philochremon (iubitor de arginti).

Dar dacă n-avem trebuinţă d-a o recomanda dar avem d-a o apăra. Filosofia destinată spre iluminarea mintii omeneşti, spre împăcarea omului cu sine şi cu lumea, trebuie să mărturisim cu durere că are, sau mai bine, că a avut şi faţa cea rea neagră. Nu e lucru sfînt pe lume de care oamenii să nu fi făcut abuz, aşa nici filosofia n-a scăpat de schimonosirea sofiştilor. Această întîmplare tristă a produs în mulţi oameni o frică de filosofie, intr-altii şi o ură către dînsa. Filosofia după privirea lor nu fu mai mult invătătura adevărului, nici a bunului, nici a frumosului, ci numai a aprindere de creieri, care abate pre oameni de la calea prescrisă de mintea cea sănătoasă. Însă acestora trebuie să le răspundem în interesul ştiinţei, că ideea lor de filosofie e falsă. Filosofia nu e decît iubire de ştiinţă, iubire de virtute şi iubire de Dzeu, şi dintr-o iubire ca aceasta nu se poate naşte rău. Abuzul făcut de şarlatani nu trebuie să fie imputat ştiinţei cei nevinovate, nici arta sofiştilor să se confunde cu filosofia. Aceea să se isgonească nu numai din şcoala, ci si din tară, neghina să nu împiedice creşterea griului.






Sîntem departe de a propune arta sofistică, aprinşi fiind de umbra cunoştinţei adevărului, de pregătirea drumului către virtute, şi ştim adevărat că filosofia bine filosofată, nu-şi împlineşte aceeastă dorinţă, şi ne face să fim in adevăr ceea ce sîntem, oameni. Ne rugăm aşa dară să ne înţelegeţi bine, să uniţi chiar acel înţeles cu vorbele noastre care le unim noi. Specularea să nu să depărteze de la calea adevărului, lucrarea să nu se abată de la calea virtuţii. Să poftim drept aceea, ca cele ce propune ştiinţa în teorie să se arate în toată maiestatea lor şi în fapte, precum luminează adevărul in cugetare, aşa să lumineze şi în purtare, virtutea domnitoare în minte să domnească şi în lucrare, fru­museţea strălucitoare în idee. cu atît mai vîrtos să strălucească şi in viată. Scurt, filosoful să fie cu sine însuşi în armonie: principe drepte şi fapte virtuoase. Încă şi mai departe ne întindem, rugîndu-vă, ca cu­noştinţele dobîndite prin filosofie să le întrebuinţaţi spre binele şi folo­sul patriei şi al naţiei, al naţiei româneşti, care după atîtea veacuri de calamităţi. începe a răsufla, începe a se ridica, începe a-şi cunoaşte starea sa şi a privi spre o vitorime mai fericită; se bucură că vede o junime plină de duh şi de zel, şi îndrăzneşte a-şi face nădejdi mingiitoaro. Să ne silim drept aceea cu toţii, povătuitorii şi povăţuiţii, învăţătorii şt iubitorii de învăţătură, ca cu atîta mai lesne unindu-ne puterile şt lucrările să ajungem la acel scop, spre carele e destinat tot neamul ome­nesc. Paşii cei dintîi sînt cu adevărat anevoie şi descurajează pe mulţi; incă odată voinţa şi perseverenta, că cine lucrează cu inima curată pe acela îl ajută şi Dzeu.